Viaţa este lipsită şi plină de sens. Şi dacă lipsa de sens nu devine obiect al râsului, iar sensul obiect al speculaţiei, atunci viaţa este banală. (C.G. Jung)
Dacă eşti întrebat după ce criterii judeci un spectacol, înşiri o listă de substantive, operezi dihotomii care pot fi valide în zona teoriei de teatru, dar care pot fi totuşi departe de elementele palpabile ale construcţiei scenice.
Nu mă refer aici la o beţie de cuvinte la nivel critic, ci la cât de mare poate fi distanţa între concepte, intenţionalităţi trăitoare în lumea ideilor şi transpunerea lor pe scândura teatrului. Criticul de teatru nu e nici medic, nici taumaturg de spectacole. Semnalează, cel mult, elemente neconforme cu vraful de cunoştinţe acumulate.
Spectacolul Fantasmagoria, prezentat de Compania Dan Puric şi semnat de Vadim Rusu la Sala Rapsodia, se înscrie în linia spectacolelor care se ridică (la propriu) de pe masa de disecţie, râde la chirurg (la critic în acest
Citeste tot pe
Yorick