„Poftiți în iad!” de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
„Țineți minte, dracul e bãtrân.
Îmbãtrâniți și voi și-l veþi pricepe.”
(Mephisto)
Un spectacol deconstructivist – voi detalia mai departe ce acoperã termenul – este Istoria comicã a doctorului Faust, spectacolul înscenat de Victor Ioan Frunzã la Teatrul Municipal din Baia Mare, cu care s-a deschis cea de-a XV-a ediție a Festivalului Internațional de Teatru Atelier, în 17 iunie.
Orice spectator familiarizat cu montãrile recente ale lui Frunzã – Nevestele vesele din Windsor ori Visul unei nopți de varã, de pildã – se aștepta ca ți Faust sã fie o creație amplã, polisemanticã, parodicã, postmodernã, un construct ce transfigureazã în pregnante tușe vizuale o hermeneuticã regizoralã impecabilã, care demonstreazã cã Victor Ioan Frunzã este – și nu mã feresc de a folosi aceastã formulã – un erudit al artei teatrului. Iar spectacolul bãimãrean are aceste caracteristici. Ceea ce ar fi de ajuns pentru a socoti Faust un eveniment. Și totuși, propunerea lui Frunzã mai are ceva: un joc subtil de nuanțe, o abilã fandare între luarea în rãspãr a semnului textual și accentuarea gravã, dar deloc ostentativã a acestuia, încât efectul e trecerea receptorului de la râsul în hohote la pielea de gãinã și zâmbetul împietrit pe buze. O formã de catharsis contemporan, la fel de puternic, tind sã cred, precum cel al anticilor. Și, ca sã nu se creadã cã acest text e unul encomiastic, voi încerca sã-mi demonstrez aserțiunile de mai sus. Spectacolul are la bazã un scenariu alcãtuit de Victor Ioan Frunzã pe baza a numeroase surse, de la piesele lui Marlowe și Goethe la texte de Paul Valery, Alfred Jarry sau o piesã de teatru popular medieval. De altfel, cea din urmã se intituleazã chiar Istoria comicã a magului Faust, și e de presupus cã miezul tare al spectacolului pleacã de la ea. Oricum, orizontul intertextual și specular este pretutindeni prezent în montarea bãimãreanã. Motive precum teatrul în teatru ori structura pe mai multe planuri – ca în
cinematograf – a scenei sunt folosite copios. Formula filmicã, în care, alãturi de acțiunea „principalã”, semnificativã în economia spectacolului, pe scenã au loc și „momente” secundare – fie și numai faptul cã un mașinist mutã niște decoruri – a fost folositã de Frunzã și în alte creații, determinând o atenþie sporitã din partea spectatorului, mereu provocat de ceva.
Spargerea convenþiei teatrale s-a fãcut în Faust prin transformarea regizorului tehnic într-un maestru de ceremonii, un actor la rândul sãu în spectacol. Comenzile de culise se aud clar în salã,
ca și când regizorul s-ar feri ca tu, spectator, sã te lași cumva în voia poveștii. Însã povestea existã, se spune și captiveazã. Ea urmeazã chiar o formulã cronologicã, de la... copilãria eroului la tinerețea apoi maturitatea sa, toate deloc încãrcate de înțepenitã sobrietate. Faust este mai degrabã un magistru ludic, vital, decât unul de tip uscat-metafizic, precum în mitul consacrat public. De aceea, pactul cu diavolul, încheiat la senectute, pare sã-și aibã mobilul în acest vitalism faustian, în dorința de viațã a protagonistului. Victor Ioan Frunzã a pãstrat de-a lungul reprezentației cele trei imagini ale lui Faust, de la copilul care ispãșește parcã toate greșelile bãtrânului pofticios de viațã – iar aici planurile se schimbã, copilul fiind cel înþelept, iar bãtrânul cel nechibzuit – la adultul tânãr ce își trãiește a doua existențã ca pe o perpetuã, înflãcãratã și acaparantã poveste de iubire.
Un fel de proiecție specularã a lui Faust ar fi gardistul Maximilian, și el semnatar al unui pact diavolesc. Spre deosebire de sigurul pe sine Faust, Maximilian este un ucenic cam zãltat, folosind un
termen colocvial. El intrã în cele mai neașteptate încurcãturi, face gafe, supãrã lumea, mânat parcã
de un... demon, evident, al curiozitãții nepotolite. Ambii eroi au, de bunã seamã, câte un... diavol pãzitor: Mephisto și Wagner. Al doilea e dur, incoruptibil, nedispus la nici un compromis. Primul însã e mai... culant, mai bine-crescut, mai politicos, dar se aflã... sub papuc. De aici, scene savuroase ale existenei domestic-mefistofelice. Astfel de scene, unele pline de umor, altele îngroșate spre grotesc ori cultural-parodice („Who the fuck is Faust?”, scrie la un moment dat pe o tablã de școalã) apar mereu pe parcursul reprezentaþiei, ca un șir de „excursii” inițiatice pentru spectator. Existența lui Faust nu mai e, astfel, metafizicã, ci mai degrabã fizicã, minatã, e adevãrat, în subtext, de un tâlc profund. Existã în Faust și momente mai puțin inspirate, perfectibile. Așa e scena „coruperii” lui
Maximilian ori cea de dupã semnarea pactului de cãtre eroul principal. Secvența dansului lui Faust
cu Elena din Troia, frumoasa aflatã în Iad, are un aer cam eclectic, dar coregrafia o salveazã cu
succes. În fine, cam „pedagogic” – dar asta datoritã textului, pur și simplu – e monologul
Proctofantasmistului, pe când scena Elitei politice, cu Marx, Bush și Putin, e trivialã, cam lipitã, și se
poate renunța la ea. Oricum, reproșurile sunt strict punctuale și nu afecteazã în nici un fel curgerea impetuoasã a acþiunii scenice. Probabil cã spectatorii mai puțin cârcotași decât mine nici nu
sesizeazã micile scãderi, pierdute în ritmul copleșitor al reprezentației.
Spectacolul de la Baia Mare a scos în evidențã câteva excelente personalitãți actoricești, unele
neștiute pânã acum. Mulþi interpreți joacã mai multe roluri, de mai mare sau mai micã întindere,
dar care pretind o anume mobilitate. Mai toți s-au adaptat cu succes cerințelor regizorale, constituind
și o echipã, în scenele de gen – vezi cea a Figurilor din Iad, de pildã, ori cea a Pãcatelor Capitale – dar relevând și individualitãți de forțã. Experimentatul Richard Balint a fost un Mephisto complex, ludic, rãbdãtor cu Faust, docil cu Soția și Fiica sa, un drac înțelept, personaj ce i s-a potrivit de minune acestui actor de mare talent. În Wagner și în rolurile episodice pe care le-a avut, Ovidiu Mihãițã și-a probat maturitatea scenicã, fiind un fel de portret specular, întunecat, al lui Mephisto, dar ar trebui sã mai lucreze puțin la dicție, prea... ardeleneascã uneori. În fine, dintre actorii cu prezențã scenicã mai extinsã și cu o mai mare experiențã artisticã, Inna Andriucã a fost o Soție de drac perfectã, construindu-și personajul cu minuție, cu atenție pentru detaliul care particularizeazã, dar și cu ticurile și idiosincraziile unei neveste-„clișeu”. Trei tineri actori bãimãreni au fost însã
starurile, pânã acum prea pușin vãzute, ale acestui spectacol. Toți trei pot candida, fãrã îndoialã, la
orice premiu de interpretare, și este meritul lui Victor Ioan Frunzã cã i-a pus în valoare în acest
fel. Dupã o „intrare în scenã” cam prea încãrcatã de trac, Sorin Miron (Maximilian) și-a regãsit
naturaleþea și a dovedit, de-a lungul reprezentației, cã are disponibilitãți artistice diverse. El a fost un Faust în rãspãr, dornic de „joaca cu dracul”. Gabriela Del Pupo, probabil cea mai fermecãtoare prezențã din spectacol, a conturat excelent atât mofturosul personaj al Fiicei lui Mephisto – rol cu o pãrticicã de compoziție – cât și pe fâșneața Slujnicã cu care flirteazã eroul și, în alt registru, caracterul Lipsa. În rolul lui Faust tânãr, George Costin a demonstrat o seriozitate a asumãrii rolului
absolut impresionantã. El a alternat inspirat dimensiunea ludic-vitalistã a personajului sãu cu cea gravã, dubitativã, într-o partiturã bogatã în subtexte și semnificații. Trei prezențe admirabile, trei descoperiri. Felicitãri!
Alte douã orizonturi de edificare fac din Faust un spectacol antologic. Scenografia Adrianei Grand dã o picturalitate pregnantã, ofensiv vizualã, secvențelor scenice, iar muzica lui Cari Tibor – interpretatã live de o micã orchestrã și doi soliști vocali – adaugã accentele necesare împlinirii ansamblului semiotic al montãrii. Scenografia se remarcã nu doar prin decoruri – cu o ușã metalicã, masivã, cu un zãvor-roatã, ca la submarine, a intrãrii în iad, cu numeroasele trape prin care intrã-ies personajele și marile schelete metalice care acompaniazã desfãșurarea unor momente ori cu economica, eficienta și mobila formulã de a schimba în doar câteva secunde spațiul de joc –, ci și prin costumele de ingenioasã varietate. Acestea completeazã vizual „identitatea” personajelor. De la structurile sârmos-metalice ale celor doi Îngeri, Bun și Rãu, ce-l „consiliazã” pe Faust, la ”echipamentul” din piele al celor doi draci ce-l „pedepsesc” pe Maximilian, de la fustița scurtissimã a slujnicei cu care flirteazã eroul principal la rochiile ponosite ale Lipsei, Vinii, Nevoii și Grijii ce-l asalteazã pe acesta, toate costumele au adjuvat impecabil semnul scenic, dând culoare și o anume dinamicã desfãșurãrii spectacolului. Memorabile sunt toate, dar mai ales cele ale familiei de draci: pelerina ce ascunde parcã nenumãrate gadget-uri diabolice a lui Faust și ținuta „de campanie” a Soției acestuia, prevãzutã, ca și cea a Fiicei, cu o coadã pe cinste. Aceastã scenografie opulentã, barocã dar deloc obositor-încãrcatã, este în sine un spectacol al vãzului, putând fi oricând obiectul unei expoziții. Muzica – interpretatã live de șase instrumentiști, în combinație cu un suport digital – a demonstrat încã o datã talentul și originalitatea lui Cari Tibor. Deși lucreazã de multã vreme cu Victor Ioan Frunzã, compozitorul reușește sã realizeze, pentru fiecare proiect, o partiturã specificã, dinamicã, ritmatã și sesizabilã în economia spectacolului. Linia sonorã nu e un simplu semnal acustic, ci unul din orizonturile importante ale ansamblului scenic. De aceastã datã, cuceritoare a fost tema principalã a partiturii – cu un amestec de tonus, ritm și subtext muzical grav – iar orchestra a punctat foarte bine accentele compoziției. Victor Ioan Frunzã deconstruiește în Faust un mit intrat adânc în conștiința culturalã europeanã, deși textele literare ce se hrãnesc din el sunt mai mult citate decât citite, cum spune faimoasa butadã. Istoria comicã a doctorului Faust redã spectatorului contemporan, cu sensibilitatea sa de azi, o poveste al cãrui sens profund nu se pierde în structura orizontalã a spectacolului. Dimpotrivã, aceasta potențeazã adâncimea orizontului vertical al propunerii scenice (oximoronul e intenționat), prin manevrarea ingenioasã, deși evidentã, a planurilor ce alcãtuiesc „câmpul de luptã”. Pentru cã, dupã atâta râs și glumã, dupã scene comice care camufleazã, dar nu oculteazã, caracterul metafizic al poveștii, contrapunctul teribil, care dã frisoane și aduce lacrimi în ochi – în ai mei cel puțin, și nu mã feresc sã recunosc – e cu atât mai izbitor. Intrarea în Iad a lui Faust, „negociatã” de acesta cu Mephisto pânã în ultima clipã, este și intrarea Lumii în Iad. Pe rând, toate personajele parcurg poteca încinsã și se pierd pe ușa decupatã parcã dintr-un film SF. Apoi însã, pe acea ușã intrã, „dirijați” de Regizorul tehnic-Demiurg (Cornelia Codreanu) – prelungind spectacolul și în existenþa realã, civilã –, și muzicienii, mașiniștii, abinierele, toatã populaþia teatrului, a orașului, a lumii. Și nu poți, ca spectator, sã nu ai mãcar pentru o clipã senzația cã și tu va trebui sã pãrãsești scena pe aceeași ușã. Deși nu ești obligat.
Faust e un spectacol de top, fãrã îndoialã. O adevãratã construcție teatralã, care poate fi vãzutã
de multe ori, devoalându-și de fiecare datã alte dimensiuni hermeneutice. Un spectacol amplu,
ritmat, cu prezenþe actoricești notabile, bazat pe o lecturã impecabil transfiguratã vizual. Un
eveniment al teatrului românesc prin care Teatrul Municipal din Baia Mare revine în prim-plan.
Sper cã Faust va fi prezent nu doar în Festivalul Național de Teatru, ci și la Gala Premiilor UNITER de anul viitor, învingând „cabala bigoților” din teatrul românesc.
