editeaza

• De ce ea? de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Din când în când, cu o periodicitate capricioasă, Radu Afrim revine la titlurile din marea literatură dramatică şi nici una dintre aceste reveniri nu trece neobservată. Căci readuce în discuţie, iar discuţia nu este nicidecum una chiar foarte calmă, relaţia pe care regizorii de azi o au sau ar trebui să o aibă cu respectiva dramaturgie.
  Mai exact, care sunt limitele libertăţii pe care şi-o autoasumă faţă de marile texte şi cum suportă acestea respectiva libertate. O relaţie şi o libertate care în cazul lui Afrim nu sunt nicidecum previzibile. Cu atât mai puţin convenţionale, indiferent dacă dramaturgul reevaluat şi foarte adesea „recondiţionat” e Shakespeare, Cehov, Lorca, Sebastian sau Ibsen, ca să îi numesc doar pe acei mari creatori de literatură destinată scenei cu care regizorul şi-a dat întâlnire în ultimii zece- cincisprezece ani. Întâlnirile menţionate mai sus nu s-au terminat niciodată fără urmări, au provocat controverse.
  Citeste tot pe Adevărul
• Am fost sau nu la „Femeia mării”? de Călin Ciobotari sursa: Jurnal virtual
  N-au trecut nici 24 de ore de când am fost la „Femeia mării”, în regia lui Radu Afrim, şi mă întreb dacă am văzut sau nu, cu adevărat spectacolul. Parcă da, încă am invitaţia, iar caietul de sală mi l-au dat acolo, la Teatru Naţional. Dar parcă nu… Poate că a fost doar un vis inconsistent, ceva albastru şi translucid, cu nişte fiinţe contorsionate, fizic şi sufleteşte, populându-mi imaginaţia, un coşmar calm din care mă trezesc cu uşurare şi nostalgie…
  În cazul în care accept că am fost la Sala Mare a Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri”, mă văd pus în situaţia de a zăbovi mult timp cu privirea pe peretele gol din încăperea în care scriu aceste rânduri. Văd structura modulară, compartimentată, indicând o bucătărie ultra modern utilată, văd sugestii marine, văd corpuri şi aud voci, simt ecouri din dramaturgia ibseniană, remarc simboluri specific afrimiene, însă, ciudat, toate acestea îmi vin fragmentar,
  Citeste tot pe Jurnal virtual
• Peisaj la marginea marii cu Ibsen la vremea copilariei. De Radu Afrim de Ioana Petcu sursa: AltIași
  Cu privirea incruntata intoarsa patrunzator catre cutia greoaie a aparatului de fotografiat – o mana i se odihneste pe coli albe, iar lumina se presara pe fereastra –, sta Henrik Ibsen retinut pe imagine de Gustav Borgen in 1900. La zece ani de la intoarcerea in patrie dupa lungul exil in Italia si Germania, in anul in care primul atac de cord i-a pus viata sub semnul intrebarii si care avea sa-l nimiceasca dupa inca sase ani. Anul in care s-a oprit din scris. Ochelarii ascund o privire slabita, redingota e incheiata exemplar. Cam asa il cunoastem cu totii pe dramaturgul caruia Norvegia i-a inchinat funerarii de stat, dupa decenii de controverse si de procese, dupa decenii in care fusese un „dusman al poporului”.
  Cum insa va fi aratat Ibsen la varsta copilariei? Atunci cand toate visele sunt posibile ca in Fanny si Alexander. Atunci cand orizontul e fantastic de luminos ca in pelicula lui Visconti dupa romanul lui Thomas Mann. Dar Niépce abia reusise in 1826 cu experimentul
  Citeste tot pe AltIași