N-au trecut nici 24 de ore de când am fost la „Femeia mării”, în regia lui Radu Afrim, şi mă întreb dacă am văzut sau nu, cu adevărat spectacolul. Parcă da, încă am invitaţia, iar caietul de sală mi l-au dat acolo, la Teatru Naţional. Dar parcă nu… Poate că a fost doar un vis inconsistent, ceva albastru şi translucid, cu nişte fiinţe contorsionate, fizic şi sufleteşte, populându-mi imaginaţia, un coşmar calm din care mă trezesc cu uşurare şi nostalgie…
În cazul în care accept că am fost la Sala Mare a Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri”, mă văd pus în situaţia de a zăbovi mult timp cu privirea pe peretele gol din încăperea în care scriu aceste rânduri. Văd structura modulară, compartimentată, indicând o bucătărie ultra modern utilată, văd sugestii marine, văd corpuri şi aud voci, simt ecouri din dramaturgia ibseniană, remarc simboluri specific afrimiene, însă, ciudat, toate acestea îmi vin fragmentar,
Citeste tot pe
Jurnal virtual