Cu rigla şi cu compasul de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
Tankred Dorst, autorul epopeii dramatice de mare anvergură Merlin a scris în colaborare cu Ursula Ehler o piesă pe cât de frumoasă, pe atât de grea, înspirată dintr-o nuvelă de Miguel de Unamuno. Piesa se cheamă Fernando Krapp mi-a scris această scrisoare şi a intrat în repertoriul teatral românesc în contextul mai amplu al recuperării unui stil de a scrie teatru prin anii ’80 ai secolului trecut, graţie traducerii lui Victor Scoradeţ. S-a jucat deja la Piatra Nemţ (în regia lui Cristian Juncu) şi la Reşiţa (regizor fiind Ion Mircioagă). Povestea aceasta despre dragoste, credinţă şi trădare, cu un mister aparte are un aer de telenovelă de bună calitate, pătrunde în extrem de complicata dialectică a sentimentelor ce îi leagă ori îi opun pe Fernando Krapp, om de afaceri cu trecut incert, mai curând dubios, presupus criminal şi soţia „cumpărată” de la un tată lefter. Convins că „să nu mă iubeşti pe mine e imposibil” poate şi fiindcă „familia mea a început cu mine, eu m-am făcut pe mine”, Fernando încearcă să o subjuge pe Iulia. În ecuaţie intervine şi un funest conte de pe urma cărora cei doi îşi vor găsi moartea. Căci durul Fernando o iubeşte pe Iulia cu toate că nu i-a arătat-o niciodată, iar finalul intervine contrapunctic ca o surpriză atent gândită.
Textul acesta de mare fineţe psihologică e greu de montat fiindcă cel mai mic accent fals, o minimă cădere în patetism poate vira spectacolul către melodramă. Spre a evita un atare pericol, regizorul Claudiu Goga a proiectat o formulă de spectacol rece, gândită cu rigla şi cu echerul, aparent minimală. Iar dacă actriţa Claudia Ieremia, cu totul remarcabilă în rol, mai are momente în care îi este îngăduit să-şi arate sensibilitatea, greul pământului, cum se zice, stă pe umerii lui Zoltan Lovas căruia i se impune contre-emploi-ul. În cea mai consistentă parte a reprezentaţiei actorului i se cere să fie dur, insensibil, să funcţioneze asemenea unui robot, să nu dezvăluie nimic din sentimentele reale ale lui Fernando pentru Iulia . Există în această parte un singur moment ce durează preţ de câteva secunde ce pregăteşte finalul contrapunctic în care masca dispare şi toată durerea lui Fernando se exprimă sfâşietor, dar cu un dozaj remarcabil din partea interpretului. Oricât de „necritic” ar fi ceea ce spun eu în cele ce urmează, îmi asum răspunderea de a declara public că, fiind prieten cu Zoltan Lovas, îl cunosc destul de bine pentru a afirma că el nu e deloc aşa, că e o fiinţă caldă şi sensibilă. Tocmai de aceea i-a fost greu să conceapă rolul, chiar să-l joace şi tocmai de aceea performanţa trebuie să îi fie apreciată. Enigmaticul Conte îşi află la rându-i interpretul potrivit în Costin Găvază, rolurile episodice fiind şi ele rezolvate cum se cuvine de Ovidiu Ghiniţă, Călin Stanciu şi Doru Nica. Decorul minimal imaginat de Ramona Ingrid Macarie, ca şi costumele frumoase create de Oana Văran Goia, purtate cu eleganţă de protagonişti contribuie la reuşita montării.
