E loc pentru fiecare. O varietate cu faţă democratică surâde spectatorilor: „avem de toate”; spectacole care dau seamă Teatrului, spectacole-studiu, spectacole elitiste şi cool, spectacole ce vor să fie bombă, stand up comedy, spectacole prăfuite şi spectacole cuminţi, spectacole pentru actori şi punct, spectacole timide. Între toate, aplecarea spre comedie rămâne o constantă. Nu e teatru din România care să nu aibă în stagiune cel puţin un asemenea titlu. Fină, burlescă, rafinată ori de prost gust, comedie e musai să fie, „căci aşa cere publicul”, „se vinde sigur”, „de asta vine, domnule, omul la teatru”. Opţiunile repertoriale sunt obţinute pe căi mai mult sau mai puţin empirice, prin experienţă directă („lasă, că ne ştim noi spectatorii!”) sau prin intuiţie („cu asta cred că dăm lovitura”). Oricum ar fi, comedia ca reţetă a succesului ascunde o nevoie. De obicei, în istorie cel puţin, acest tip de text domină
Citeste tot pe
Revista Luceafărul