Pilula de tinereţe de Cristina Rusiecki sursa: Adevărul
Ea e superficială, dar plină de viaţă. Îi e foame în continuu. La 16 ani a avut un mariaj de şase zile. "În a şaptea s-a odihnit", i se va răspunde maliţios. Are o sete nestinsă de libertate. Şi, pur şi simplu, repulsie să se fixeze într-o relaţie serioasă. Acum are 19 ani şi şi-ar dori să fie... ghiciţi ce? ACTRIŢĂ. Greu de prevăzut, nu?
El este mai mare, are 20 de ani, umor şi o groază de cunoştinţe, întrucât s-a cultivat îndelung. Îşi ţine camera în ordine şi dezvoltă o perspectivă optimistă asupra vieţii.
Ea, natural, se simte atrasă de el: doar nu seamănă cu nici unul dintre băieţii săi de până acum. Însă el are o singură insuficienţă. De vedere. E cu totul orb.
Aţi recunoscut probabil filmul Fluturii sunt liberi, făcut pe la începutul anilor '70 după piesa dramaturgului american Leonard Gershe. De curând Teatrul Foarte Mic a preluat producţia de anul trecut de la Casandra (montată pe acelaşi text de Diana Iliescu) îmbogăţindu-şi repertoriul cu o comedie romantică şi cu adevărat reconfortantă. Căci regizoarea ştie să speculeze bine doza de umor inteligent, înlăturând orice risc de patetism ieftin. Şi toate perierile excesului de emoţionalism le face, din fericire, în favoarea comicului de bună calitate. Faţă în faţă cu povestea frumoasă, înduioşătoare a dragostei dintre fata plină de viaţă şi băiatul orb, hiper-asistat de o mamă voluntară, regizoarea alege să meargă pe drumul bătătorit al spectacolelor curate, construite pe relaţii care evoluează pline de firesc. Diana Iliescu recunoaşte Cezarului ce e al Cezarului, şi anume primatul textului, individualizează atent personajele şi gradează bine, mai ales în partea a doua a spectacolului. Rezultatul nu poate fi decât o montare emoţionantă. Uşor de înţeles şi de receptat. Pe scurt, regizoarei îi reuşeşte un spectacol delicios pentru toate vârstele, unde doza de duioşie se amestecă cu pilula de încredere în viaţă cu care fiecare spectator e înzestrat după ce se termină aplauzele. Să recunoaştem că pentru cei ce vin la teatru după o săptămână abrutizantă de muncă, genul acesta de producţie e ca o infuzie de tinereţe. Şi sala e plină ochi, iar aplauzele furtunoase. Mai ales că actorii sunt tineri, credibili, naturali, cu feţele şi jocul lor plin de prospeţime. Iar discontinuităţile inerente în maniera de a interpreta şi de a menţine unitatea personajului par, în acest context, uşor de trecut cu vederea.
Nici urmă de emoţionalism desuet la Vlad Logigan. În rolul tânărului orb, actorul joacă bine seriozitatea dublată de candoare, e simpatic şi inteligent. Cu atât mai mare impact are singurul moment de slăbiciune pe care i-l permite regia, climaxul emoţional al spectacolului, în care personajul, până acum militant pentru ruperea legăturii ombilicale, ajunge, părăsit şi disperat, să invoce grija şi protecţia mamei. Care mamă, genul femeii-tanc în interpretarea Andreei Grămoşteanu, schimbând cu totul registrul, înţelege să-l lase să treacă singur prin suferinţă ca să deprindă încrederea în sine. Dacă în femeia rigidă, mult prea voluntară, deşteaptă şi înţepenită în propria rigoare, Andreea Grămoşteanu apelează la cunoscutele stereotipuri de construcţie ale acestui gen de personaj, în partea a doua, odată cu transformarea eroinei, interpretarea sa câştigă mult în delicateţe şi maturitate. Iar în cazul Andreei Samson, dacă în Romanţioşii, ostentarea panopliei de tehnici şi efectul de detaşare faţă de personaj şi propriile mijloace se asortau perfect cu spectacolul, în Comedie pe întuneric şi în Fluturii sunt liberi, opţiunea pentru un tip de actorie uneori exterioară mi se pare discutabilă. Dincolo de ea, rămâne însă enorma vitalitate a actriţei fermecătoare în eroina surescitată şi imatură, dar plină de bune intenţii, simpatică, de o veselie contagioasă. O singură menţiune mai trebuie făcută: Radu Iacoban, tânăr actor de excepţie. Apariţia sa de scurtă durată pare incandescentă graţie umorului exploziv. În convenţia uşor de acceptat pentru public, personajul exagerat caricatural declanşează cascade de râs. Cu atât mai meritorie este contribuţia actorului cu cât dovedeşte un registru nebănuit de larg de la Macbeth, la interlopul nervos din Natural Born Fuckers şi apoi la personajul de factură dostoievskiană din Edmond de David Mamet.
S-ar putea ca acest spectacol simpatic, Fluturii sunt liberi, să nu vi se pară cea mai mare capodoperă văzută vreodată. Dar cu siguranţă vă va distra o seară de teatru reconfortant, de bună calitate, iar la ieşire veţi simţi cum bucuria de viaţă v-a crescut vertiginos. Aşa că administraţi-vă pilula de tinereţe şi încredere, într-un weekend, la Teatrul Foarte Mic.
Şi fluturii sunt oameni de Iulian Tănase sursa: Academia Caţavencu
Suntem cu toţii nişte orbi. Nici măcar nu avem aripi. Avem priviri bune, dar nu vedem nimic. Ne îmbrăcăm ochii în rochii orbitoare, în lentile de contact, în ochelari de soare, de firmă, în costume strălucitoare, de diferite culori, dar nu vedem nimic. Sîntem nişte orbi rafinaţi, cu ochii îmbrăcaţi după ultima modă: privim, dar nu vedem. Mîinile noastre seamănă cu nişte bastoane de orb, orbecăind în întuneric. La fel şi picioarele.
Din fericire, fluturii văd, fluturii ne văd, fluturii sînt liberi să vadă. Ca să vezi, îţi trebuie şi aripi, nu doar ochi. Fluturii au aripi, ei văd, ei nu poartă lentile de contact, căci ochii lor sînt alcătuiţi din mii de lentile delicate care, împreună, recompun lumea noastră de orbi. Don Baker este orb, chiar orb, aşa s-a născut, însă orbirea lui este sora geamănă a luminii. Don este un orb luminos, un avocat al luminii. El vede cu degetele, cu urechile, cu inima, căci inima lui are o retină impecabilă. Ca să vezi, trebuie să ai un verb bun, de mişcare, un verb care să mişte lucrurile dinspre întuneric către lumină. Verbul lui Don este "a dori". Don a trăit aproape 20 de ani în preajma mamei, a trăit ca într-un uter extern, protector. După 20 de ani, Don îşi ia zborul, părăsind încă o dată şi definitiv uterul acela care începuse să-l strîngă, căci mama, Florence Baker, i-a oferit protecţie, nu încredere. L-a tratat ca pe un orb.
Însă mult mai orbi sunt cei care nu vor să vadă, şi doamnei Baker i-au trebuit aproape 20 de ani ca să înţeleagă că între a oferi ajutor şi a da încredere există o mare diferenţă. Jill Benson este un mesager fugitiv, cu forme voluptuoase, o fată directă, cu gesturi abrupte, care, la 19 ani, a trecut deja printr-un divorţ. Este vecina singurătăţii lui Don. Cunoscîndu-l, este fascinată - nu mai vorbise niciodată cu un orb, deşi mai văzuse orbi în viaţa ei. Pentru Don, Jill este un flash de lumină, un fluture care îi îmblînzeşte întunericul şi îi ucide virginitatea.
Libertatea pare a fi mai puternică decît dragostea: aşa cum Don a fugit de lîngă mamă, în căutarea libertăţii şi a identităţii, şi Jill va fugi de lîngă Don, va fugi cu regizorul Ralph Austin, o fiinţă demonstrativă, în căutarea celebrităţii. Piesa aceasta, jucată de nişte oameni tineri, foarte talentaţi, este un exerciţiu de libertate. Nu fiţi orbi, simţiţi-vă liberi să-l vedeţi!
