editeaza

• 1
• 2
• 3

• Jurnalul vizionărilor de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Este o piesă de Jon Fosse, unul din dramaturgii norvegieni preţuit în ţara sa şi jucat şi în alte ţări. Structura piesei e simplă, la graniţa dintr realism şi absurd, şi analizează relaţiile de comunicare între indivizi apropiaţi existenţial, cu specificul lor pentru cei din ţările nordice, dar mai dificil de înţeles pentru cei din Balcani. Textul îşi are poezia sa despre fiorduri şi localnicii singuratici din preajma lor, dar, din păcate, experimentul propus de regizorul Vlad Massaci şi scenograful Andu Dumitrescu era lipsit de substanţă emoţională. Tristeţea şi compromisurile celor doi soţi – Geir ( Ioan Coman ) şi Hilde (Oxana Moravec ) -, veniţi în concediu în locul natal al bărbatului, la mama sa (Raluca Zamfirescu ), împreună cu fiica, Siv (Ada Simionică ), erau superficial speculate teatral, ca şi conflictele survenite. Geir îşi întâlneşte prietenul din tinereţe, pe ciudatul Leif (Andi Vasluianu), Hilde va avea o aventură cu
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Minus-expresivitatea lui Vlad Massaci de Mircea Ghiţulescu sursa: Luceafărul de dimineață
  „Dialogurile se desfăşoară în gol pe ample porţiuni, ca nişte bile pe o masă de biliard, care aleargă în toate direcţiile fără să se întâlnească. Eroii vorbesc fără să-şi spună nimic sau încercând să-şi spună cât mai puţin. Autorul împinge personajele cu de-a sila în zodia misterului, un mister adesea obositor, obţinut prin economisirea subiectului şi raţionalizarea explicaţiilor. Cei mai mulţi aşteaptă ceva ce nu vine sau, pur şi simplu, nu există... Sunt personaje enigmatice în măsura în care visează fără un obiect al visului bine conturat“. Iată un pasaj care se potriveşte perfect lui Jon Fosse, autorul norvegian al piesei Frumos, pusă în scenă la Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti, deşi a fost scris cu două decenii înainte. Subiectul este exasperant de comun: o nouă încercare pe tema „soţia prietenului meu“. Doi amici nedespărţiţi care au încropit o formaţie muzicală în copilărie se revăd în localitatea
  Citeste tot pe Luceafărul de dimineață
• Fiordurile din noi de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Puţine sunt textele din creaţia lui Jon Fosse, considerat a fi cel mai semnificativ dramaturg norvegian
  de azi, un Ibsen contemporan, care au ajuns să fie reprezentate pe scenele româneşti. Înainte ca Vlad Massaci să fi montat la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti spectacolul cu piesa Frumos despre care voi încerca să dau seama în rândurile ce urmează, doar Vis. Toamna a mai cunoscut reprezentarea într-un spectacol regizat de Radu Afrim şi care a avut premiera în luna ianuarie a anului 2007 la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Ploieşti. Alte două piese- Cineva are să vină şi Fata de pe canapea- au făcut obiectul unor spectacole lectură realizate în anul 2003 la Teatrul ACT din
  Bucureşti. Aşa după cum îl putem percepe din piesa Frumos, Jon Fosse e în mai redusă măsură preocupat de a pune pe hârtie cuvinte şi replici cât, mai degrabă, de a da consistenţă unor trăiri
  exprimate prin tăceri şi subînţelesuri. Refuzul exceselor de limbaj
  Citeste tot pe Revista Familia
• Odă tăcerii de Cristina Modreanu sursa: Art Act Magazine
  Locul: Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti. O scenă pe care s-au perindat în anii directoratului lui Lucian Sabados toate marile nume ale regiei româneşti, aducând-o deseori în prim-plan. Înaintea premierei are loc lansarea volumului cu piesa lui Jon Fosse, Frumos, tradusă de Carmen Vioreanu. Care nu vrea să vorbească la microfonul din hol. Carmen este îngerul păzitor al dramaturgiei nordice, fiind autoarea traducerilor din această limbă şi semnatara unor spectacole-lectură cu noi piese. Dacă cineva ar ridica vreo statuie pentru așa ceva, atunci ei ar trebui să-i fie dedicată.
  Călătoria: Autobuzul trimis de teatru pleacă din faţa sălii „Toma Caragiu” a Teatrului Bulandra din Bucureşti cu puţine locuri ocupate – mai mult actori şi câţiva studenţi. Criticii sunt cei mai puţini. E vineri seara şi se pare că toată populaţia Bucureştiului se scurge spre Valea Prahovei, aşa că durează enorm până să ieşim din oraş. Oare toţi aceşti
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Iubiri îngheţate de Dan Boicea sursa: Adevărul literar și artistic
  În Nord, printre fiorduri, sentimentele nu pot să răzbească de sub gheaţa aparenţelor. Oamenii îşi consumă singurătatea chiar în mijlocul comunităţii, într-o societate aproape paradoxală, în care apropierea nu are nicio şansă pe termen lung.
  Vlad Massaci a montat la Teatrul „Toma Caragiu" din Ploieşti o dramă minimalistă a eşecurilor sentimentale. Dramaturgul norvegian Jon Fosse a scris despre solitudine, despre lipsa de comunicare în cuplu sau în spaţiul dintre generaţii şi despre iubirea difuză, care nu-şi mai cunoaşte
  Geir, Hilde şi Siv, soţ, soţie şi fiică, decid să-şi petreacă vacanţa de vară în locurile natale ale lui Geir, iar călătoria lor şi contactul cu blazarea redundantă a provinciei le pun în oglindă propria criză familială.
  Plictisul îi accentuează lui Hilde căderea depravată. Într-un hambar cu bărci, în care Geir (Ioan Coman) îşi petrecuse cei mai frumoşi ani ai copilăriei, ea îşi înşală soţul cu
  Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
• Frumos de Cristina Rusiecki sursa: cristinarusiecki.blogspot
  Greu de redat pustietatea dureroasă din hăurile de non-comunicare, tipice literaturii scandinave, nodurile din gât, aproape palpabile, dinaintea incercărilor de a arunca o punte către interlocutor, in peisajul teatral al unei națiuni atât de locvace și de dispuse să-și aloce timpul unei conversații de o viață. Sau poate mă fac vinovată de o prejudecată culturală. Dar vitalitatea noastră nu cadrează cu stinghereala lor, cu barierele care pândesc, in umbră, in fața oricărei propoziții simple. Predispoziția noastră la violarea intimității oricui, tam-nesam, nu se suprapune temperamental, sub nici un chip, cu retragerea in insule de nondialog, in inexpugnabilele tăceri din dramaturgia norvegiană. Cu atât mai mult in piesa „Frumos” (montată la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești de regizorul Vlad Massaci) a celui mai misterios, mai poetic și mai iubitor de ambiguități dramaturg norvegian, Jon Fosse (n. 1959). Toate cele peste douăzeci și cinci
  Citeste tot pe cristinarusiecki.blogspot
• Frumos-ul şi modestia la norvegieni de Doina Papp sursa: Bucureştiul cultural
  Dramaturgia norvegiană, ca şi aceea suedeză sau irlandeză, a pătruns în România cu destul spor. Şi asta nu pentru că ne-am fi descoperit brusc afinităţi cu urmaşii vikingilor din patria lui Odin, ci mai ales pentru că unii oameni de carte, traducători, profesori ară adânc şi cu efect pe ogoarele literare din această parte a Europei. E vorba, în cazul de faţă, de Carmen Vioreanu, care a organizat de altfel şi o serie de spectacole-lectură din dramaturgia norvegiană şi suedeză, punând în circulaţie numeroase piese de teatru de dată recentă. Lui Jon Fosse - despre care va fi vorba mai jos - i-a dedicat chiar un volum, de unde s-au inspirat şi se inspiră, iată, regizorii, aducând pe scenă lumea glacială a Nordului.
  Am crezut şi cred în continuare în teoriile care subsumează identităţile culturale acelora geografice şi apoi istorice ale popoarelor. E o banalitate poate, dar cât de grăitoare şi uitată când ne grăbim să taxăm prin prisma
  Citeste tot pe Bucureştiul cultural
• Un adulter "frumos" de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul.ro
  Prima premieră din această stagiune prezentată de Teatrul „Toma Caragiu“ din Ploieşti, „Frumos“ de Jon Fosse, regia Vlad Massaci, aduce pe scenă, din nou, angoasele nordicilor, după ce în stagiunea trecută Radu Afrim îi trecuse prin terapie în „And Bjork, of Course“.
  
  Intr-un sat norvegian „frumos“, cu un peisaj „frumos“, având pe de o parte un fiord „frumos“, iar pe de alta, un gheţar „frumos“, cei câţiva locuitori dezvoltă un soi de sociopatie, făcând zi de zi aceeaşi plimbare care îi plictiseşte de moarte, de pe plajă la biserică şi înapoi. Cei veniţi de la oraş în vacanţă în acest loc, fără îndoială „frumos“, se intoxică imediat de această plictiseală contagioasă. Timpul se târâie în ralanti, iar gesturile şi cuvintele se repetă ca pe o placă de patefon zgâriată. Păcatele se fac şi ele tot din plictiseală. Femeia de la oraş (Oxana Moravec) se culcă doar ca să treacă vremea cu „bărbatul de
  Citeste tot pe Cotidianul.ro