editeaza

• 1
• 2
• 3
• 4
• 5
• 6

• Jurnalul vizionărilor de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Acest spectacol l-am vizionat la premieră. Analiştii lui Shakespeare consideră “Furtuna” , o piesă bogată în sensuri ca şi “Hamlet”. Regizorul Cristi Juncu s-a oprit însă, la o primă lectură a piesei, manifestând uneori şi intenţii de descoperire a noi sensuri dar neconduse coerent. Şi-a dorit să rupă convenţia teatrului clasic, a plasat publicul pe scenă ca asistent dar nu l-a implicat prin nimc în derularea viziunii sale regizorale. Prospero apare ca un magician obişnuit, regizorul ignorând că este un om preocupat de cunoaştere. Decorul lui Cosmin Ardeleanu devine un ambalaj derizoriu al unei poveşti oarecare. O arenă cu pietricele, o bucătărie cu un aragaz, o măsuţă cu două scaune şi … un schelet de pian plasat în sală, acesta ar fi decorul, iar costumele par nişte pijamale elegante! Apelarea la o astfel de scenografie dezavantajează credibilitatea spectacolului. De la găina legată la început în centrul arenei, până la
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• "Furtuna" din Ploiești - Shakespeare în pijamale de Robert Bălan sursa: România Liberă
  Oameni in pijamale, muzica de Ada Milea, un aragaz, lumanarele. La prima vedere,
  lucrurile acestea nu prea si-ar gasi locul intr-un spectacol dupa Shakespeare. In "Furtuna" teatrului din Ploiesti, insa, ele chiar au sens.
  Cristi Juncu a retradus (si adaptat) textul shakespearian si a reusit sa faca un spectacol "cu fata umana". El ii coboara pe Prospero si Ariel din randul marilor personaje, ale eroilor intangibili si le descopera o noua latura. Fireasca, umana. El si-a imbracat personajele in pijamale, a redus "magia" la niste actiuni foarte concrete si deloc "magice". Cu toate astea, povestea nu pierde nimic din farmec si umor. Ba chiar capata nebanuite nuante noi. In spectacolul teatrului din Ploiesti, povestea ducelui, tradat de propriul frate, care reuseste sa restabileasca ordinea prin cunostintele sale in domeniul ocult, nu are nimic de a face nici cu povestile eroice, nici cu cele fantastice. E mai degraba o mica neintelegere intr-o familie care contine persoane
  Citeste tot pe România Liberă
• Îl/o iubește Prospero pe Ariel? de Ion Bogdan Lefter sursa: Revista Drama
  În producţia Teatrului „Toma Caragiu”, gîndită de regizorul Cristi Juncu şi concret imaginată de
  scenograful Cosmin Ardeleanu, Furtuna e plasată, cu tot cu public, chiar pe scenă (la Odeon,
  unde am văzut spectacolul adus în Bucureşti, şi foarte probabil şi acasă, la Ploieşti). Opţiune justificată de construcţia spaţiului în care se va desfăşura spectacolul.
  În centru, în perimetrul delimitat pe trei laturi de tribunele improvizate – insula: un disc acoperit
  cu nisip cenuşiu-mercur, de fapt pietriş mărunt în care personajele îşi vor tot afunda picioarele.
  Acţiunea piesei acolo se concentrează, înăuntrul cercului: scenă propriu-zisă, concretă, dar şi – în
  conturul ei de o perfectă sfericitate – metaforă a scenei, a iluziei teatrale.
  În fundal, către sala goală, pe a patra latură, ieşind din poveste, spaţiul de joc se extinde într-un
  decor casnic, cu piese de mobilier şi obiecte de salon în stînga, de bucătărie în
  Citeste tot pe Revista Drama
• „Magia funcţionează demenţial” de Cristina Rusiecki sursa: Art Act Magazine
  Cu ultima sa premieră, „Furtuna", Teatrul „Toma Caragiu" din Ploiești s-a întors de la impactul textelor străine de ultimă oră la frumusețea pieselor shakespeareane, reconcepută de regizorul Cristi Juncu.
  În sugestivul decor cu sugestii latente al lui Cosmin Ardeleanu, insula lui Prospero se vede ca un „no human's land", fără acoperire în realitate și fără obișnuita sa viziune paradisiacă. Prea puține dintre obiectele de pe scenă ies din negrul nediferențiat. Doar puful alb din „constituția" lui Ariel sparge omniprezentul negru-cenușiu căci urma duhului e în toate. Altfel, pămîntul negru pe care calcă personajele le îngroapă pînă la glezne, în valuri moi dintr-o materie precosmică, ușoară, așteptînd să intre în forme. Cîteva lucrușoare de azi colorează totuși cadrul cu nuanțele actualității: un aragaz, borcănele cu sare, piper etc. Din depărtare (respectiv din sală), un pian-corabie suspendat (cu gravitatea și atracția
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Furtuna de cameră de Cristina Modreanu sursa: Art Act Magazine
  Locul. Teatrul Odeon, unde Teatrul "Toma Caragiu" din Ploiești își prezintă de obicei producțiile atunci când face turnee în București. Și face destul de des, fiindcă e un teatru dinamic, unde montează cei mai buni regizori din țară, prin urmare un teatru care are ce arăta. Deși aflat în provincie, nu produce spectacole "locale", în care unele teatre s-au specializat, urmând cumva exemplul televizunilor care, spun ele, dau publicului "ce vrea". Teatrul ploieștean ambiționează spre producții demne oricând să concureze cu oricare altele din țară. Ba poate chiar din străinătate.
  Călătoria. Cum drumul spre Teatrul Odeon vi l-am descris deja de câteva ori în acest jurnal, cred că e cazul să nu o mai fac încă o dată. Mai ales că ambuteiajele de pe Calea Victoriei sunt absolut neschimbate. Ele nu devin mai "amabile" decât în august, când bucureștenii sunt plecați în concediu, dar atunci nu avem nici teatru așa că nu ajută la nimic.
  Producția.
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Două modele despre un Shakespeare salvat de clişee de Silvia Dumitrache sursa: Observator Cultural
  Întrebarea cum mai poate fi asimiliat şi receptat Shakespeare în teatrul contemporan şi-a aflat două răspunsuri la ediţia din acest an a FNT-ului, oferite de Alexander Hausvater şi Cristi Juncu. Povestea de iarnă a Teatrului Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara, respectiv Furtuna, cu actori de la Teatrul „Toma Caragiu“ din Ploieşti, au adus pe scena teatrelor bucureştene două montări în care Shakespeare este din nou revalorificat şi transpus în formule teatrale inedite, care evită locurile comune.
  De la Hausvater nici nu se putea aştepta altceva decît o montare care să sfideze orice convenţii. Deşi este păstrat firul poveştii clasice, recontextualizarea face ca Shakespeare aproape să nu mai fie recognoscibil. Povestea de iarnă devine Povestea lui Hausvater, mai mult decît a lui Shakespeare (de altfel, noua tra-ducere, realizată de Peca Ştefan, operează încă din titlu o modificare: alegerea formei articulate este explicată de însuşi
  Citeste tot pe Observator Cultural