Uneori, după absenţe puţin mai lungi din ţară, acomodarea devine tot mai grea. Aşa mi se pare în ultimii ani. Haosul de aici, lipsa unui sistem, a legilor ferme, lipsa acută de civilizaţie, dialog şi predispoziţia spre anarhie, minciună, urît, aplecarea spre distrucţie şi prea puţin spre construcţie, miştocăreala nesfîrşită, zgomotul infernal pe care îl producem pentru nimic, lipsa de respect pentru orice şi pentru oricine, mă rog, nu vreau să alcătuiesc aici o listă exhaustivă, tot ce vă deranjează în fiecare clipă şi pe dumneavoastră mă face să cred că România nu există. Decît în capul nostru. Îmbolnăvit de anormalitate. Aproape nimic din ce se petrece pe aici nu îşi găseşte corespondent într-o lume normală. Acolo, fiinţele ce o populează se străduiesc să-şi vadă decent de viaţă şi, mai ales, să o trăiască. Ca pe un dar. Aici, vocaţia naţională este de a o arunca în aer. De a o spulbera cu orice chip. Asta, să spunem,
Citeste tot pe
România literară