Am avut cândva (dă-dămult… mai dă-dămult…) o dispută cu Valentin Silvestru legată, ca să zic așa, de procentul de hohot sănătos (ba chiar de prezența sau absența lui) la citirea/ascultarea unui text care s-ar revendica de la noțiunea de umor. Acum, peste timp, am senzația că amândoi aveam dreptate. Totuși, la ce se așteaptă cel ce cumpără un bilet la teatru, atunci când pe afiș stă scris: comedie? La un ceas sau două de bună-dispoziție hotărâtă, cu urmări asupra drepților, oblicilor și transverșilor abdominali („Puricele” lui Mălăele, de acum vreo douăzeci și patru de ani, de la Nottara, poate servi de exemplu), la tot atâta timp de zâmbete subțiri generate de rafinamente ale textului sau de complicități dinamice ale actorilor, consecințe ale unor vesele și subtile strategii regizorale, la plaje de râsu’-plânsu’, la scrâșnete care, de fapt, la sarcasm ar trimite și tot așa mai încolo?
Castigat ridendo mores,
Citeste tot pe
Yorick
