Am plecat spre Tîrgovişte ca într-o mică aventură. Gîlcevile din Chioggia... M-am gîndit la mare tot timpul. La culorile ei, la mirosurile ei. Afară era iarnă, pe jos gheaţă, iar ziua se împreuna, discret, cu noaptea. Am înţeles că mergem cu un microbuz şi ne aştepta, de fapt, un autocar. S-a precizat o oră de plecare şi s-a întîrziat cu mult peste din motive ce ne-au scăpat tuturor. Am ieşit prin Chitila din Bucureşti. Pînă acolo, dibăcia şoferului ne-a salvat de fiecare dată să nu sfîrşim penibil prin gropile aiuritoare din capitala noastră europeană. După asta, ne-a şotit uşor celor care ne găseam în faţă că mîna şi grija lui Dumnezeu trebuie implorate să ne însoţească, şi ele, pe traseu. Pentru orice eventualitate. Ştia omul ce ştia. La un moment dat, după ce poveşti mai vechi sau mai noi au zumzăit de colo-colo, cineva a spus de cîteva ori la rînd că am ajuns în Tîrgovişte. Mi-am zis în gînd că are umor nu glumă.
Citeste tot pe
România literară
