editeaza

• 1
• 2
• 3
• 4
• 5
• 6

• Un pas înainte, doi pași înapoi: Google, țara mea de Mihai Buzea sursa: Academia Cațavencu
  Un cârnat labagiu îi pune mâna pe cur prietenei tale. Ce faci? Dacă tipul nu-i mai greu ca tine, îl articulezi (jap, jap!). Dar dacă ăla e-nsoțit de-un amic de-al lui? Îi articulezi pe-amândoi, (jap, jap!), dacă ai sânge-n tine și credință în ce te-a-nvățat sensei. Dar dacă prietena ta e mulatră? În cazul ăsta, pui în scenă o piesă*, ca să rupi gura târgului cu lupta-ți antidiscriminare.
  Am s-o zic de-a dreptul: ideea este bună, execuția-i minciună. Categoric, era nevoie și în România de un discurs (text dramatic, în cazul ăsta) despre discriminare, unul sincer și fără pudibonderii cretine, dar din păcate autoarea îl ratează complet, dintr-un exces de zel, aiurea cu drumul. Concret, draga de autoare ia o poveste principală – patron român, iubită mulatră, bodyguard țigan, tată retrograd (al lui), mamă unguroaică (a ei) – și vreo două secundare – moderator de forum despre discriminare, unu, și „poveste școlară despre colega
  Citeste tot pe Academia Cațavencu
• Google tara mea! de Gruia sursa: Metropotam
  Tu esti roman?
  Este intrebarea care se va lipi de tine ca guma de mestecat de talpa pantofului, dupa ce vei iesi de la Google tara mea! Chiar daca stii raspunsul, il vei suspenda pentru o perioada de timp - ca si cu guma de mestecat de pe talpa pantofului, stii ca e acolo, o simti cum se lipeste de asfalt la fiecare pas, dar n-o s-o dai imediat jos. Nu?
  Google tara mea! este un spectacol despre discriminarea in Romania, despre clisee ale discriminarii, discriminare pozitiva, ipocrizie si prejudecati - o piesa nu foarte comoda pentru spectatori, chiar daca plina de umor; nu prea ai cum sa privesti piesa fara sa te simti un pic vinovat/complice, chiar daca te amuzi de unele situatii sau poate tocmai pentru ca te amuzi.
  Romania este o tara in care culoarea mai inchisa a pielii trezeste in multi, aproape involuntar, sentimente de ura/frica. Pentru aceasta nu trebuie decat sa ne amintim de cateva declaratii recente (citate si in piesa) ale politicienilor nostri, care mimeaza
  Citeste tot pe Metropotam
• Discriminare? Noi nu avem aşa ceva de Daniela Istrate sursa: România Liberă
  Teatrul Foarte Mic a marcat ieri Ziua Internaţională de luptă împotriva discriminării rasiale prin punerea în scenă a piesei „Google, ţara mea", un spectacol în regia Alexandrei Badea cu un text semnat de Mihaela Michailov.
  Textul nu este o pură ficţiune. A fost creat în 2009 de Mihaela Michailov şi Alexandra Badea împreună cu actorii în cadrul unui atelier pe tema discriminării rasiale.
  Pe parcursul a o oră şi douăzeci de minute, actorii Adriana Butoi, Alexandru Gâtstrâmb, Andreea Grămoşteanu, Radu Iacoban, Ştefan Lupu, Désirée Malonga, Răzvan Oprea, Liliana Pană şi Cuzin Toma trec în revistă poveşti care ne lasă pe alocuri un zâmbet amar pe buze.
  Pe scenă, acţiunea se petrece într-un fel de camere construite pe schelet metalic. La începutul piesei, actorii stau nemişcaţi şi aşteaptă spectatorii să-şi găsească loc în sală. Monologul este foarte prezent în spectacol, artiştii dialoghează rar între ei, poate şi pentru a sugera
  Citeste tot pe România Liberă
• Tags: discriminare, prejudecată, toleranţă, România de Oana Stoica sursa: Ageda LiterNet
  Ştiu oameni care au renunţat la televizor şi asta tocmai când a apărut varianta 3D pentru acasă ("tâmpeşte", mi-a zis un prieten în timp ce rezilia contractul cu firma de cablu, "îmi mănâncă timpul", se plânge o prietenă şi trimite hotărâtă monstrul la mama). Aceiaşi oameni nici în ruptul capului nu ar putea renunţa la internet ("am avut un week-end de coşmar, n-a mers netul", "m-am mutat si trebuie urgent să pun net"). Aşa că atunci când am primit invitaţia la spectacolul Teatrului Foarte Mic, Google, ţara mea am fost convinsă că dramaturgul Mihaela Michailov şi regizoarea Alexandra Badea au găsit "acasă" al întregii lumi: internetul. În fond, asta înseamnă să fii cetăţean universal, nu-i aşa? Dar cele două autoare au oferit o surpriză. Spectacolul atinge tangenţial titlul şi doar în ultimă instanţă, când personajele-emblemă, repudiate de societate, ajung să se refugieze pe internet.
  Carevasăzică, Mihaela Michailov şi Alexandra
  Citeste tot pe Ageda LiterNet
• Jalnic spectacol! de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Printr-o înşiruire de monologuri stupid plasate, autoarele spectacolului – Mihaela Michailov (texte) şi Alexandra Badea (regie) – au pretenţia de a ne atenţiona cât de gravă este la noi, tendinţa discriminării rasiale. Documentarea asupra producţiei acestui spectacol subcultural precizează că nu ar fi vorba de ilustrarea teatrală a unui text. Cele două realizatoare au invitat nouă actori la discuţii pe dificila temă a segregaţiei rasiale. Din discuţiile purtate cu actorii, printre care se afla şi Desiree Malonga din sitcomul “Trăsniţi în NATO” de la Prima Tv, au rezultat fragile povestiri pe care Mihaela Michailov le-a amestecat precum legumele necurăţate într-un ghiveci făcut de cineva care vrea să experimenteze prepararea bucatelor, dar habar nu are că nici o reţetă nu recomandă a fi sănătoasă consumarea, de pildă, a cartofului crud, cu coaja nespălată. Un astfel de “experiment” l-a mai încercat Mihaela Michailov alături de
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Teatru cu mesaj – discriminare şi dramaturgia contemporană de Monica Andronescu sursa: Yorick
  E un spectacol care s-a născut în urma unui atelier în cadrul căruia regizoarea Alexandra Badea şi dramaturgul Mihaela Michailov le-au propus actorilor ca temă de discuţie discriminarea în România. „Google ţara mea!” este, aşadar, un spectacol despre discriminare sau despre ce înseamnă a fi diferit.
  Povestea Mihaelei Michailov montată la Teatrul Foarte Mic de Alexandra Badea se înscrie perfect în noua linie a dramaturgiei româneşti. O linie absolut surprinzătoare… căci, astăzi, mai mult decât oricând, de bună voie şi nesilit de nimeni, teatrul construit pornind de la un text contemporan a devenit tezist. O nouă formă de teatru militant. Care pare să renunţe cu bună ştiinţă la aproape orice alt criteriu ce ar trebui să-l definească, în favoarea mesajului… Şi, mai mult decât orice, a fi „contemporan” înseamnă a fi preocupat aproape exclusiv de ceea ce s-ar putea numi categorii marginale sau de diverse tipuri de minorităţi.
  Citeste tot pe Yorick
• "Google ţara mea” - Nevoia de a ieşi din rând de Cristina Modreanu sursa: Art Act Magazine
  De când am văzut spectacolul ”Google țara mea” (text Mihaela Michailov, regie Alexandra Badea) de la Teatrul foarte mic din București încerc să-mi amintesc numele unui fost coleg din școala generală, un băiat de etnie rromă cu care erau puși în bancă, pe rând, copiii pedepsiți din clasa noastră. Rămăsese repetent și, fiind cu un an mai mare, era mai înalt decât noi toți, stătea în ultima bancă și se simțea mereu stingher. Nu avea prieteni în clasa noastră, ci numai în altele, alți copii rromi. În clasa a patra, când crescusem și eu suficient cât să stau în ultima bancă, am cerut să stau cu el ca să-l ajut la lecții și diriginta a rămas cu gura căscată. Mă tem că a fost doar un act de bravură, nu vreo pornire generoasă, dar oricum m-a făcut să descopăr că era un băiat foarte de treabă, de o bunătate funciară și cu o mândrie pe care n-o aveau mulți colegi de-ai mei. Îmi dau seama că nu-mi amintesc numele lui fiindcă
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• La noi nu există aşa ceva de Robert Bălan sursa: România Liberă
  Ce aţi zice dacă iubita fiului dumneavoastră ar fi mulatră? Sau dacă fiica ar avea un iubit ţigan? E un lucru la care, probabil, vă veţi gândi după vizionarea noului spectacol de la Teatrul Foarte Mic.
  Discriminare? Rasism? „La noi nu există aşa ceva. Poate la americani, că acolo sunt mulţi negri", vă va spune aproape orice român. „Sigur, n-ar strica dacă ţiganii nu ar fi hoţi şi dacă ungurii ar pleca în ţara lor, dacă arabii n-ar fi murdari şi dacă evreii n-ar vrea să conducă lumea". Vă sună cunoscut? Eu am auzit/citit dis- cursuri de genul acesta în cercuri intelectuale sau deloc elevate, în mass-media sau în mediul online de nenumărate ori. În acelaşi timp am văzut zeci de spectacole, am asistat la zeci de „proiecte" pe tema discriminării. Majoritatea în mediul ONG-istic. Rezultatele sunt greu de cuantificat, dar în ultimii ani discriminarea şi multiculturalismul au înghiţit mulţi bani. În „Google ţara mea!" e pentru prima
  Citeste tot pe România Liberă
• Google, patria mea albă imaculat de Cristina Mihalascu sursa: Cotidianul
  România, ţară liberă în care cuvântul discriminare nu există. Nu există nu pentru că nu ar fi folosit, ci pentru că este atât de omniprezent încât a devenit parte integrantă a culturii noastre. Acesta este primul lucru pe care îl vei conştientiza în momentul în care vei păşi la Teatrul Foarte Mic pentru a vedea piesa de teatru “Google, ţara mea!”.
  Şi vei începe să-ţi pui întrebări, îţi vei rememora întreaga existenţă, din copilărie până la maturitate, când te-ai ciocnit de blocajul celor “mari” şi ai început să-i imiţi şi să crezi că individualitatea, fie ea legată de comportament, rasă, culoare sau limbă, este un rău ce trebuie ocolit şi eventual eliminat.
  Piesa de teatru te ajută să realizezi că în România există o adevărată cultură a discriminării, o ură inexplicabilă faţă de romi şi de oamenii de culoare în general, un comportament care frizează patologicul şi o problemă de înţelegere cu adevărat
  Citeste tot pe Cotidianul