editeaza

• Moartea lui Hamlet, insurecţia istoriei de Oana Stoica sursa: Agenda LiterNet
  Capacitatea lui Heiner Muller de a reinterpreta texte importante ale literaturii, dezintegrîndu-le şi reansamblîndu-le într-un format uluitor care amplifică sensurile este cunoscută mai ales datorită piesei Hamletmachine. Celebrul personaj shakespearian îşi arată în viziunea lui Muller dimensiunea meta-istorică. Hamlet este aici intelectualul prin excelenţă prins în mecanismul unei istorii avortate, un copil al terorii în care se dezvoltă instinctul ucigaş, un spirit neputincios care bântuie de dincolo de moarte cu scîrbă. Ura lui roade dictatura, revolta lui ţinteşte politica, greaţa lui este determinată de degradarea contemporană consumistă. Hamlet nu se poate odihni, căci blestemul lui este să gîndească. Nu întîmplător celebra imagine a lui Hamlet cu craniul în mînă deschide spectacolul Hamletmachine de la Odeon într-o variantă extrem de sugestivă. Hamlet ţine în palmă, demonstrativ, un creier cu care întîmpină convoiul mortuar al
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Scene românești, scene europene (I) de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
  Am vãzut și spectacole întregi, și jumãtãți de spectacole la ediția din acest an a Festivalului Național de Teatru, desfãșurat la Sibiu și București între 2-15 noiembrie. O parte din reprezentații nici mãcar nu le-am notat în „traseul” festivalier, pentru cã le vãzusem deja, pe altele le-am ratat din cauze... cronologice. „Jumãtãțile” vãzute au fost fie spectacole extrem de slabe – și nu mã feresc sã le caracterizez astfel, deși au configurat programul unui Festival Național –, fie spectacole de la care am plecat mai repede ca sã ajung la altele, mai semnificative pentru geografia teatralã pe care mi-o conturasem (opțiunile n-au fost întotdeauna inspirate, trebuie sã recunosc). Anvergura acestei ediții a Festivalului Național de Teatru – cu selecția fãcutã, pentru ultima datã, de criticul și directorul artistic Marina Constantinescu, al cãrei mandat de trei ani s-a încheiat acum – mi-a pãrut remarcabilã la secțiunea „participare internaționalã”, dar destul de inegalã la cea a „selecției oficiale”. Firește, selecționerul își va fi avut rațiunile proprii în alcãtuirea programului. Nu pot, totuși, sã nu mã întreb de ce n-au fost invitate mãcar douã din producțiile trecutei stagiuni – Faust, regizat de Victor Ioan Frunzã la Baia Mare și Salonul nr. 6 de Cehov, înscenat la Oradea de Petru Vutcãrãu –, al cãror calibru depãșește, dupã opinia mea, valoarea câtorva spectacole din festival. Oricum, festivalul a trecut, iar chestionarea mea rãmâne retoricã. Probabil cã, aflat în locul Marinei Constantinescu, aș fi avut propriile mele opțiuni, amendabile la rându-le, de bunã seamã... În topul meu, spectacolele românești jucate în festival oscileazã dinspre categoria „memorabil” spre categoria „mizerabil”, cu un intermezzo rezonabil”. Așadar, pentru acuratețea acestui comentariu, dar și de dragul suspansului, încep, grupat, cu extrema de jos.
  Firește, „etichetele” de mai sus au o accepțiune relativã, și nu absolutã. Totodatã, comentariile
  despre „jumãtãțile de spectacole” sunt – din motive lesne de înțeles – doar opinii de spectator și trebuie luate ca atare, nu ca evaluãri profesional-critice. Un spectacol excesiv-poetic, pâclos, obositor, susținut supãrãtor-stânjenit de majoritatea protagoniștilor a fost Hamletmachine de Heiner
  Muller (regia Dragoș Galgoțiu, Teatrul Odeon, București). Virtuțile textului mi-au pãrut cu totul
  absente, deși piesa e socotitã capodopera autorului, care ar pune în discuție deriva ontologicã a
  individului și civilizației contemporane. Totuși, Hamletmachine, cel puțin în aceastã versiune scenicã, se caracterizeazã mai degrabã printr-un ermetism poetic, cerebralizat și mecanicizat în ordinea permeabilitãții dramatice. Spectatorului îi e foarte greu sã rezoneze în vreun fel la semnul scenic, spațiul dintre scenã și salã pãrând obturat de un ecran translucid, dincolo de care nu pãtrunde nimic.
  Suspectându-mi o inaderențã conjuncturalã la spectacolul lui Galgoțiu, am cãutat pe internet
  referințe la textul piesei. Pe diverse site-uri aceasta e caracterizatã drept postmodernã, cu irizãri politice (în sensul cel mai larg al cuvântului), deconstructivistã, conform convingerii autorului cã
  teatrul „este un laborator al imaginarului social”. În altã parte se spune cã Hamletmachine poate fi
  privitã ca „o modalitate artisticã de autopsiere a cadavrului civilizației occidentale”. Aceastã socio-hermeneuticã abuzivã, dupã pãrerea mea, dominã comentariile despre piesa lui Muller. Cred, personal, cã avem de-a face, pur și simplu, cu un text datat, care era în tonul epocii la vremea apariției sale, în 1977, dar acum nu mai are decât o relevanțã istoricã. Un alt defect ar fi
  militantismul subsecvent al textului, opac pentru publicul de azi, al cãrui cod semantic s-a transformat radical.
  Cred cã opțiunea lui Dragoș Galgoțiu e extrem de riscantã, mai ales pentru cã spectacolul sãu tinde
  sã fie mai mult unul de sugestie conceptualã decât de evoluție scenicã. Dozajul este adesea dezechilibrat, în pragul rizibilului, mai ales în scenele când apare îngerul-Horatio, care interpreteazã o coregrafie ridicol-convenționalã (imaginatã de Rãzvan Mazilu). În reprezentația vãzutã de mine, actorii au evoluat stânjenit, ba chiar strident pe alocuri, iar efortul lui Marius Stãnescu de a susține un spectacol descãrnat au fost inutile. Scenografia lui Andrei Both are un punct de grație prin marea
  pendulã ce traverseazã de câteva ori scena, marcând trecerea epocilor, iar un moment muzical, cu miniorchestra de suflãtori pe scenã, și-a avut partea sa de savoare. Însã asta e prea puțin pentru un spectacol.
• Hamlet a cam ruginit! de Cristina Rusiecki sursa: Revista Cultura
  In costumele somptuoase, ultraestetizate, actorii se misca incet. Fiecare miscare contine si astupa un intreg parcurs. In partea intai, unele gesturi curg cu o neobisnuita lentoare. Orice pas are un cifru, fiecare gest pare sa fi depozitat niveluri intregi de semnificatie. Pentru oricare ar fi nevoie de un cod pastrat numai fragmentar, pentru ca gesturile cu abur criptic sa poata fi inca descifrate. Este modalitatea regizorala a lui Dragos Galgotiu de a se adecva la un text, considerat printre cele mai consistente si condensate (in urma prelucrarilor succesive ale autorului au ramas doar vreo patru pagini) ale lumii moderne: „Hamletmachine“ de Heiner Müller. De o parte, povestea lui Hamlet, cea mai buna piesa a celui mai bun dramaturg. Din ea rezista doar trama care va deveni repede scheletul pentru batjocura la scara universala. Simpla insiruire de fapte se pastreaza, insa sensurile hamletiene din inalta categorie a nobletii, a sublimului ajung repede tavalite prin perspectiva
  Citeste tot pe Revista Cultura
• Odeon, succes pe Coasta Baltica de Maria Sârbu sursa: Jurnalul Național
  Teatrul Odeon a avut un mare succes la publicul din oraşul polonez Gdansk, unde a prezentat, în cadrul Festivalului Shakespeare, spectacolul ”Hamletmachine” de Heiner Müller, regia Dragoş Galgoţiu. Azi, mîîne şi poimiîne, vor juca actorii din Craiova, în ”Măsură pentru măsură”, regia Silviu Purcărete.
  Sala Mare a Teatrului din Gdansk a fost, marţi seara, arhiplină, mulţi spectatori ocupînd şi treptele, din lipsă de locuri. Era programat spectacolul Teatrului Odeon ”Hamletmachine” - o excepţie în festival, fiind unica montare pe un alt text decît unul shakespeareian. La conferinţa de presă ce a precedat deschiderea festivalului, presa poloneză s-a ”alarmat” oarecum, întrebînd organizatorii de ce au adus o creaţie ce nu aparţine lui Shakespeare, aşa cum e tradiţia manifestării. Răspunsul a fost simplu – spectacolul e în spiritul lui Shakespeare şi după vizionarea pe casetă a plăcut foarte mult conducerii festivalului.
  Citeste tot pe Jurnalul Național
• Marius Stanescu face un alt fel de Hamlet la Odeon de Nicolae Prelipceanu sursa: România liberă
  Specializat in ceea ce el numea "dialogul cu mortii", dramaturgul german din est Heiner Muller (1929-1995), altfel un revoltat impotriva constrangerilor regimului comunist, a scris si un alt Hamlet, "Hamletmachine", piesa care a avut premiera la Odeon, in regia lui Dragos Galgotiu, pe pragul Festivalului National de Teatru.
  Spectacolul a fost creat parca in trena "Portretului lui Dorian Gray", prin acea atmosfera spectrala si acel estetism, decadente s-ar fi spus altadata, care faceau deliciile lumii dandy-lor altor epoci. Dar toata aceasta atmosfera se impleteste atat de bine cu viziunea, postmoderna in fond, a regizorului, cu Hamlet care-si traieste tragedia, concentrat, in prima parte a spectacolului, fiindu-i acesteia si actor si judecator, apoi confruntandu-se, in alt ev, cu dictatorul care a devenit unchiul sau, incat in final spectatorii raman mai multe clipe pe ganduri inainte de a izbucni aplauzele. Marius Stanescu, acest artist atat de nedreptatit al scenei romanesti de
  Citeste tot pe România liberă