Scene românești, scene europene (I) de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
Am vãzut și spectacole întregi, și jumãtãți de spectacole la ediția din acest an a Festivalului Național de Teatru, desfãșurat la Sibiu și București între 2-15 noiembrie. O parte din reprezentații nici mãcar nu le-am notat în „traseul” festivalier, pentru cã le vãzusem deja, pe altele le-am ratat din cauze... cronologice. „Jumãtãțile” vãzute au fost fie spectacole extrem de slabe – și nu mã feresc sã le caracterizez astfel, deși au configurat programul unui Festival Național –, fie spectacole de la care am plecat mai repede ca sã ajung la altele, mai semnificative pentru geografia teatralã pe care mi-o conturasem (opțiunile n-au fost întotdeauna inspirate, trebuie sã recunosc). Anvergura acestei ediții a Festivalului Național de Teatru – cu selecția fãcutã, pentru ultima datã, de criticul și directorul artistic Marina Constantinescu, al cãrei mandat de trei ani s-a încheiat acum – mi-a pãrut remarcabilã la secțiunea „participare internaționalã”, dar destul de inegalã la cea a „selecției oficiale”. Firește, selecționerul își va fi avut rațiunile proprii în alcãtuirea programului. Nu pot, totuși, sã nu mã întreb de ce n-au fost invitate mãcar douã din producțiile trecutei stagiuni – Faust, regizat de Victor Ioan Frunzã la Baia Mare și Salonul nr. 6 de Cehov, înscenat la Oradea de Petru Vutcãrãu –, al cãror calibru depãșește, dupã opinia mea, valoarea câtorva spectacole din festival. Oricum, festivalul a trecut, iar chestionarea mea rãmâne retoricã. Probabil cã, aflat în locul Marinei Constantinescu, aș fi avut propriile mele opțiuni, amendabile la rându-le, de bunã seamã... În topul meu, spectacolele românești jucate în festival oscileazã dinspre categoria „memorabil” spre categoria „mizerabil”, cu un intermezzo rezonabil”. Așadar, pentru acuratețea acestui comentariu, dar și de dragul suspansului, încep, grupat, cu extrema de jos.
Firește, „etichetele” de mai sus au o accepțiune relativã, și nu absolutã. Totodatã, comentariile
despre „jumãtãțile de spectacole” sunt – din motive lesne de înțeles – doar opinii de spectator și trebuie luate ca atare, nu ca evaluãri profesional-critice. Un spectacol excesiv-poetic, pâclos, obositor, susținut supãrãtor-stânjenit de majoritatea protagoniștilor a fost Hamletmachine de Heiner
Muller (regia Dragoș Galgoțiu, Teatrul Odeon, București). Virtuțile textului mi-au pãrut cu totul
absente, deși piesa e socotitã capodopera autorului, care ar pune în discuție deriva ontologicã a
individului și civilizației contemporane. Totuși, Hamletmachine, cel puțin în aceastã versiune scenicã, se caracterizeazã mai degrabã printr-un ermetism poetic, cerebralizat și mecanicizat în ordinea permeabilitãții dramatice. Spectatorului îi e foarte greu sã rezoneze în vreun fel la semnul scenic, spațiul dintre scenã și salã pãrând obturat de un ecran translucid, dincolo de care nu pãtrunde nimic.
Suspectându-mi o inaderențã conjuncturalã la spectacolul lui Galgoțiu, am cãutat pe internet
referințe la textul piesei. Pe diverse site-uri aceasta e caracterizatã drept postmodernã, cu irizãri politice (în sensul cel mai larg al cuvântului), deconstructivistã, conform convingerii autorului cã
teatrul „este un laborator al imaginarului social”. În altã parte se spune cã Hamletmachine poate fi
privitã ca „o modalitate artisticã de autopsiere a cadavrului civilizației occidentale”. Aceastã socio-hermeneuticã abuzivã, dupã pãrerea mea, dominã comentariile despre piesa lui Muller. Cred, personal, cã avem de-a face, pur și simplu, cu un text datat, care era în tonul epocii la vremea apariției sale, în 1977, dar acum nu mai are decât o relevanțã istoricã. Un alt defect ar fi
militantismul subsecvent al textului, opac pentru publicul de azi, al cãrui cod semantic s-a transformat radical.
Cred cã opțiunea lui Dragoș Galgoțiu e extrem de riscantã, mai ales pentru cã spectacolul sãu tinde
sã fie mai mult unul de sugestie conceptualã decât de evoluție scenicã. Dozajul este adesea dezechilibrat, în pragul rizibilului, mai ales în scenele când apare îngerul-Horatio, care interpreteazã o coregrafie ridicol-convenționalã (imaginatã de Rãzvan Mazilu). În reprezentația vãzutã de mine, actorii au evoluat stânjenit, ba chiar strident pe alocuri, iar efortul lui Marius Stãnescu de a susține un spectacol descãrnat au fost inutile. Scenografia lui Andrei Both are un punct de grație prin marea
pendulã ce traverseazã de câteva ori scena, marcând trecerea epocilor, iar un moment muzical, cu miniorchestra de suflãtori pe scenã, și-a avut partea sa de savoare. Însã asta e prea puțin pentru un spectacol.