Mărturisesc că, urmărind preţ de aproape două ore spectacolul cu piesa „Henric al IV-lea“ de Luigi Pirandello. în atât de inspirata montare a regizorului Victor Ioan Frunză, în rafinatul decor al Adrianei Grand, cu elementul-cheie tabla de sah, totul însoţit, desăvârşit, dar şi pus în ramă de inspirata muzică creată de Cári Tibor interpretată „live“ de orchestra condusă de compozitor, am fost puţin interesat de cantitatea lui de „pirandellism“.
Şi aceasta pentru că, până la urmă, mi se pare că foarte puţin contează cât de mult sau cât de puţin pirandellism probează acest spectacol. Sau cât de îndatorat ori îmbibat de teorie este. De ce? Pentru că pur şi simplu nu am simţit nevoia de a mă raporta la teorii, concepte, vorbe. Şi aceasta dintr-o serie întreagă de motive. Înfăţişez în cele ce urmează doar o mică parte dintre ele. Mai întâi fiindcă spectacolele cu piesele unuia dintre dramaturgii cărora le revine meritul
Citeste tot pe
Adevărul