Ar fi de presupus că, atunci când un teatru profesionist (şi subvenţionat de la bugetul comunităţii locale) alege să monteze un autor clasic, decidenţii au în vedere cel puţin unul dintre următoarele aspecte: actualitatea temei sau a subiectului; valoarea recunoscută a scriiturii dramaturgice; originalitatea viziunii regizorale propuse; afirmarea unuia sau mai mulţi membri ai trupei actoriceşti, distribuiţi în roluri care să le evidenţieze cota profesională. Asta cu atât mai mult cu cât este vorba despre unul dintre titanii dramaturgiei universale, Pierre Corneille, supranumit "părintele tragediei clasice franceze."
În cazul de faţă, ne aflăm în faţa unui text deloc faimos (şi, cu atât mai puţin, generos) al lui Corneille, datând din perioada căutărilor personale. Căci această Iluzie comică pare, mai curând, un element minor de trecere, de căutare şi de clarificare a intenţiilor sale, într-un an (1636) în care scriitorul a produs,
Citeste tot pe
Agenda LiterNet