Radu-Alexandru Nica nu face parte din categoria regizorilor care, atunci când descoperă sau îşi imaginează că au descoperit un culoar personal, se încăpăţânează apoi să nu-l mai părăsească. Foarte diferite între ele, vii, adevărate, puternice, spectacolele lui sunt dovada unei căutări autentice, vizibilă tot mai rar într-o lume teatrală uşor blazată în aşezarea ei pe ierarhii care prea rar se schimbă (vezi chiar mult discutatele premii UNITER…). Și e valabil la toate nivelurile. Şi în cazul regizorilor supertitraţi, şi în cazul acelora care activează cu precădere în sistemul independent, făcându-şi din asta un titlu de glorie în sine, şi în cazul celor care, deşi nu mai activează de mult în sistemul independent, bucurându-se din plin de fondurile de la stat, încă se comportă precum nişte veşnici luptători antisistem… Radu-Alexandru Nica are curajul de a risca şi, de multe ori, de a se duce tocmai spre acel gen de text care nu-i
Citeste tot pe
Yorick