Cu siguranta, proza Gabrielei Adamesteanu contine un sambure dramatic, teatral, care o recomanda scenei. Demonstratia cu Dimineata pierduta facuta acum aproape doua decenii a ramas cu toate acestea singulara. Retiparindu-si cartile, autoarea insasi a ezitat in a le mai considera scenice, mai ales dupa ce a simtit nevoia sa aplice asupra unora dintre ele o viziune noua literara. Asa s-au petrecut lucrurile si cu Intalnirea, o nuvela tiparita initial in 1979, in volumul Vara primavara, reluata si amplificata la dimensiunile unui roman in 2003. "Naratiunea poematica", astfel definita de criticul Carmen Musat in prefata cartii, se complica acum fericit, recuperarea biografiei de exilat a eroului fiind livrata deopotriva realitatii si visului. Planurile povestirii astfel orchestrate degaja mult mister si o ambiguitate fertila, iar sublinierile mitologice, respectiv inserturile din Odiseea, confera o aureola grava materialului de viata. Aceasta structura in care introspectiile alterneaza cu
Citeste tot pe
Revista 22
