Concizia maniutiana, trebuie sa marturisesc, pare a se intrece pe sine in aceasta montare de la Oradea (frumos oras, al carui teatru somptuos, tipic centreuropean, isi arata in lumina aurie a toamnei ranile scorojite, simptom al unei maladii a saraciei care a cuprins, nu de azi, de ieri, toate institutiile de acest fel din tara, supunind colectivele de artisti si pe managerii lor la o sisifica, disperanta lupta de pe-o zi pe alta, care seamana izbitor cu scufundarea in nisipuri miscatoare).
Intrusa de Maurice Maeterlinck: un text, dupa stiinta mea, complet necunoscut la noi. Dar cine mai stie azi ce-a scris flamandul refugiat la poalele muntelui Mallarmé, pentru a crea o opera dramatico-poetica si o estetica cu mare rasunet la inceputul secolului, hellas!, deja trecut? O piesa intr-un act, pare-se dintr-o trilogie a nonevenimentialului, in care starea de spirit e si subiect si mijloc, tema fiind moartea. Pentru cititorii microprozelor lui Maniutiu (altii decit mine),
Citeste tot pe
Observator Cultural