Undeva pe Calea Griviţei, la numărul 64-66 mai precis, există Teatrul Dramaturgilor Români. Oricât de lung şi explicit şi cam fără de insiraţie s-ar numi el, acest teatru are o sală elegantă, cu locuri atât cât trebuie, un foaier primitor şi tot confortul. În plus, pare unul dintre puţinele teatre cu o misiune clară, un scop declarat exact şi o strategie bine definită – montarea în exclusivitate a pieselor din dramaturgia autohtonă. Dar, indiferent de cât de patrioţi suntem, de cât de mândri, noi ca popor, trebuie să recunoaştem, dacă avem puţin simţ critic şi putere de obiectivare, că dramaturgia română nu este tocmai o lumină orbitoare. În afară de câteva vârfuri, nu abundă în capodopere. Mai mult; dramaturgia contemporană este încă şi mai deficitară la capitolul ăsta. Aşadar, idealul acestui teatru este unul ambiţios. Poate, cu răbdare, cine-ştie, se vor găsi artişti inspiraţi care să mă contrazică pe viitor cu piesele lor.
Citeste tot pe
Yorick
