Ruşine!, s-a auzit în sală, în timpul aplauzelor de la sfârşitul premierei Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal de Matei Vişniec, în regia lui Florin Fătulescu (plecat în SUA din 1987), producţie a Teatrului Naţional Bucureşti.
Strigătele de comunard îi aparţineau lui Răzvan Penescu, una dintre tinerele figuri la modă în lumea culturală. Aţi jucat execrabil!, a sunat verdictul spectatorului, lucru adevărat, în fond, doar pentru o infimă parte din distribuţie. Cu prezenţă de spirit impecabilă, Claudiu Bleonţ a aplanat uşurel-uşurel conflictul.
Şi totuşi, de ce un spectacol despre care creatorii susţin că se adresează mai ales tinerilor, pe un text atât de ofertant scenic, despre spălarea comunistă a creierului, montat de nenumărate ori, stârneşte aşa nişte reacţii tocmai la tineri?
Nu poate fi decât o singură explicaţie: inadecvarea limbajului scenic. Că artistul e liber să se exprime cum vrea, că nimeni nu ar
Citeste tot pe
Adevărul