Când te apuci să montezi un spectacol după un text de Ion Creangă, îţi asumi din start câteva riscuri şi, pe de altă parte, mizezi, cu siguranţă, pe nişte avantaje intrinseci… Dintre care cel mai important ar fi o anume nevoie, din ce în ce mai la modă în ultimii ani, de a te lăsa furat de „sentimentul românesc al fiinţei”, cum frumos spunea Noica, dar adesea greşit interpretat… Este şi cazul celei mai recente dintre premierele de la Sala Mare a Teatrului Naţional din Bucureşti, „Ivan Turbincă”, în regia lui Ion Sapdaru. Riscurile sunt însă multe şi subtile.
Unu: textul lui Creangă atât de inteligent, atât de plin de umor, atât de viu românesc poate sucomba uşor într-o interpretare care îşi propune, cum se spune în popor, să împace şi capra, şi varza. Adică şi pe spectatorul contemporan, de capitală europeană, îndepărtat, dar mereu admirator declarat al „vieţii la ţară”, şi textul lui Creangă, ce, nu-i aşa?!,
Citeste tot pe
Yorick