Fapta blagiană devenită fapt teatral de Adrian Țion sursa: Revista Tribuna
Pentru a intra pe fãgașul actualizant al Faptei lui Lucian Blaga, trebuie sã consemnãm mai întâi faptul de culturã îmbucurãtor, demn de atenție, petrecut în cadrul ediției din acest an a Festivalului Internațional "Lucian Blaga", desfãșurat la Cluj între 5 - 7 mai. Spun cã este un fapt îmbucurãtor pentru cã e din seria recuperãrilor necesare, cele care dau profil unei instituții culturale și posibilitãților ei de a omagia sau de a pune în valoare opera unor personalitãți reprezentative dintr-un areal spiritual și artistic încãrcat de tradiții.
Fapta, poemul dramatic scris în 1925, an din care dateazã Înviere și Daria, a stat la baza ultimei premiere a Naționalului clujean în spectacolul cu titlul schimbat în Ivanca, fapt oarecum derutant pentru cunoscãtori, trecut neobservat (probabil) de marele public. Mulți se vor fi gândit cã dã bine sã cunoascã o piesã din dramaturgia lui Blaga, dat fiind faptul cã se joacã atât de rar, fãrã sã fi fãcut legãturile. Meritul realizatorilor este salutar, fãrã îndoialã: Blaga trebuie asimilat și ca dramaturg jucat pe scenã, nu numai ca subiect de eseu. De aceea, este pe deplin îndreptãțitã denominația aplicatã de Doina Modola în caietul de salã dramaturgului nãscut la Lancrãm: "un contemporan ignorat". Da, din pãcate așa este. Sintagma exprimã o anume iritare și un regret necenzurat pentru actuala stare de fapt, transmise tranșant de o admirabilã exegetã a universului dramaturgic blagian. Pentru a ne menține la nivelul șaradei inițiale, fapta teatralã construitã pe scenã, datoratã Ancãi Bradu, oferã o vizualizare corectã a faptelor concrete ce țin de triunghiul fatidic al intrigii și o mai timidã aprofundare a faptei misteriale subiacente, extrapolare esențialã (și de aceea atît de dificil de împlinit) pentru teatrul lui Blaga. De la "vântul de poveste", simțit de Luca, ni se induce senzația intrãrii într-un spațiu al misterului, al baladescului neostentativ, dar insinuant, în care ziua e luminatã de lunã, nu de soare" iar separarea tãrâmurilor este fãcutã tocmai de perdeaua de crochiuri ale pictorului Dinu, realizatã de scenografa Adriana Grand din semitransparente fâșii de hârtie de calc. De aceste schițe și virtuale
tablouri Dinu îți leagã toatã speranța de izbãvire din planul vulgar al instinctelor și luptã cu el însuși punându-și toatã energia și talentul în zugrãvirea chipurilor de îngeri. Dorința de spiritualizare forțatã nu-i aduce însã liniștea. Eroul parcã ar descinde din seria posedaților dostoievskieni când afirmã: "Trebuie sã fiu sfânt, cã altfel aș fi ucigaș". Aceastã complexitate psihologicã este numai parțial acoperitã de jocul lui Ionuț Caras, în ciuda eforturilor vizibile de a stãpâni personajul. Mai convingãtor în Luca, prietenul lui Dinu, evolueazã Cãtãlin Herlo. Un tatã cu picioarele bine înfipte în pãmântul
plãcerilor carnale, venind din spațiul acela incert, învãluit în tãinuitoare cețuri atemporale sau
latent pasionale, realizeazã Anton Tauf. Ca preot, el este îmbrãcat când în luminoase odãjdii, (sub care își ascunde, viclean, instinctele), când în blãnuri ca "pelloti" traci având alura "unui taur aburind". Eva Crișan aduce în rolul Ivancãi nebulozitãțile fermecãtoare ale tinereții și iubirea arzândã, specifice iraționalului feminin. Cea mai reușitã secvențã a reprezentației a fost dansul macabru al strãmoșilor, al morților, excelent realizat scenic și interpretat de Ruslan Bârlea, Cãtãlin Codreanu, Adrian Drãgușin, Virgil Muller, Cristian Rigman la care se adaugã un grup de studenți perfect integrați în aceastã "garniturã de cocliți". Schimbând titlul piesei în Ivanca se transferã și greutatea dramei din sufletul protagonistului pe buzele sau pe coapsele personajului feminin care vine sã "tulbure apele" dintre tatã și fiu. Sub impulsul unei inspirații de moment, probabil, se oculteazã obsesia paricidului și teama eroului de a fi în faptã. Întrebarea mea: meritã?
