Atunci când „noua critică“ şi-a propus ca temă recitirea/revizitarea scrierilor lăsate de veacul al XVII-lea, scrieri până prin anii ’60 ai secolului al XX-lea drastic şi aparent „definitiv“ interpretate, clasificate, ordonate (dar ce înseamnă definitivul în literatură?) de critica universitară sub semnul clasicismului parcă pe vecie în floare, totul a fost pus sub semnul întrebării.
Secolul însuşi nu a mai fost eminamente „clasic”, barocul a fost situat pe un piedestal care nu prea dă semne că ar putea vreodată să se fisureze, Corneille nu a mai fost doar autorul „tetralogiei”, ci i s-au descoperit marile înzestrări de autor de comedii, s-a spus şi că Suréna nu era tocmai une descente pénible, ci dimpotrivă, Racine însuşi, cel despre care până atunci toţi exegeţi erau mai mult ca siguri că regulile îi cădeau ca o mănuşă, a fost descoperit drept „vilegiaturist” pe tărâmurile interzise ale barocului.
Citeste tot pe
Adevărul