Desi teatrul romanesc e condus, se stie, de regizori, desi, prin urmare, ei dicteaza modele si impun modelele, preocuparea de capatai a tuturor celor ce traiesc si muncesc pe scena - inclusiv a regizorilor - este descoperirea de autori. Mai exact, de piese. Pe cat se poate, bune; pe cat se poate, apte sa lase loc de manifestare "creativitatii" artistilor; pe cat se poate, noi sau, macar, foarte putin jucate. Dupa cum se vede, criteriile carora trebuie sa le raspunda o piesa pentru a ajunge in fata spectatorilor sunt multe si deloc lesne de intrunit.
Astfel incat nu e cazul sa se mai mire nimeni ca, in ciuda numarului urias de texte pentru scena aflate in circulatie in lume, teatrele (si nu doar cele din Romania) ii "ataca" in continuare, cu indarjire, pe Shakespeare, pe Moliere, pe Cehov si pe colegii dramaturgi de calibru asemanator: daca nu sunt noi, piesele lor au, macar (!), avantajul de a fi posesoare ale tuturor celorlalte calitati. In aceste conditii, aproape ca nu-ti vine a
Citeste tot pe
Ziarul de duminica