Urcarea muntelui de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
La 2 decembrie l952, după doi ani de suferinţă petrecuţi în lagărele comuniste, Alice Voinescu nota în Jurnalul său – „Cu ce m-am ales de la Ghencea? Cu o nevoie frenetică de a ieşi din sârma ghimpată, de a scoate pe toată lumea din închisoare, de a desfiinţa închisorile, toate închisorile din lume-chiar pentru criminali. Nu mai pot suferi simţământul că sunt oameni închişi şi torturaţi de oameni. Chiar dacă aş şti precis cine e cel care m-a trimis pe mine în închisoare şi în lagăr, nu mi-aş cere revanşa. Este ceva atât de greu de suferit încât nu o doresc nici duşmanului meu. Nu mai vreau închisori şi coerciţiuni, vreau oameni în libertate, crescuţi spre a fi liberi cu adevărat. Căci ce puţini am întâlnit în libertate!” (Editura Albatros, 1997)
Despre oameni torturaţi de oameni, despre teroare ca element fundamental al codului din care e format comunismul, despre dorinţa de libertate şi imposibilitatea sechestrării memoriei, despre refuzul ştergerii urmelor e vorba în monodrama Julieta scrisă de Visky András. Numele autorului e binecunoscut mediului teatral căci domnia-sa a lucrat ca dramaturg la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. În 2002 a publicat în limba română Fals tratat de convieţuire, o carte scrisă în colaborare cu Daniel Vighi şi cu Alexandru Vlad.
Piesa Julieta s-a jucat mai întâi la Teatrul Thalia din Budapesta, în regia lui Tompa Gábor, având-o ca interpretă pe actriţa originară din România, Enikö Szilagy şi a fost publicată în volum la Budapesta în 2000. În româneşte, ea există sub formă digitală la Editura Liternet.ro. Lucrarea este gândită ca un monolog al unei femei cu numele Julieta ce a cunoscut experienţa carcerală. De origine maghiară, mamă a şapte copii, cu un soţ preot, a fost arestată şi deportată în lagărul imens al Bărăganului îndată după revoluţia maghiară din l956. Fiinţa-i supusă la incredibila teroare fizică şi morală a înregistrat deopotrivă suferinţele proprii şi pe cele ale altora, devenind o perfectă întruchipare a omului-receptacol. Înregistrează evenimente şi personaje, precum cel al Speranţei, „o Speranţă de treizeci de kilograme”, şi meditează la răscolitoarea operaţie ce constă în a te curăţa de tine şi a te umple de Dumnezeu, întrebând totuşi Divinitatea ce i-a dat în schimb omului pentru a îndura atâta suferinţă.
Aflu din caietul de sală al spectacolului clujean că scrierea acestei monodrame i-a fost dictată lui Visky Andras de o experienţă personală. „Am trăit aproape cinci ani într-un sat-lagăr construit în partea estică a Bărăganului” iar acest sat-lagăr este Lăteşti, „perla gulagului românesc”, pe acolo pe unde au trecut şvabi, funcţionari ai vechiului regim, miniştri de odinioară, soţia mareşalului Antonescu, preoţi, călugări, rezistenţi, dar şi mari reprezentanţi ai culturii române precum Nicolae Balotă, Adrian Marino, Paul Goma. „Nu împlinisem încă doi ani, când Ministerul de Interne m-a considerat, după Legea 15539 din 3.07.l959 prizonier, deţinut; de la o vârstă fragedă am fost un rezident foarte periculos, deoarece o întreagă dictatură tremura de frică în faţa mea”, notează cu amară ironie scriitorul. Copilul fără copilărie de odinioară alege să depună mărturie prin vocea Julietei, nume predestinat, nume al feminităţii absolute. Iar aceasta realizează în spaţiul unei monodrame exact ceea ce Dan C. Mihăilescu (cf. Literatura română în postceauşism) consideră că face Ion Ioanid în Închisoarea noastră cea de toate zilele, adică „un puzzle asemănător fişierelor vii din opera lui Soljeniţîn, prin care se poate recompune o lume, o epocă, o politică, un sistem, un destin colectiv, o şcoală de mentalitate.”
Era firesc ca regizorul Mihai Măniuţiu să se apropie de textul lui Visky András. Si asta pentru motivul că în el se regăsesc două obsesii existenţiale ale regizorului. E vorba despre experienţa totalitară, explorată într-un mai vechi, dar de neuitat spectacol cu Lecţia de la Naţionalul clujean, dar şi de Shoah, spectacol ce a avut o prea scurtă existenţă pe scena Teatrului de Stat din Oradea, şi despre care gânditorul Măniuţiu a reflectat şi în cartea Exorcisme . Tot la fel cum e vorba despre experienţa relaţiei cu Divinitatea asupra căreia creatorul a meditat în chip răscolitor în Experimentul Iov, de la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu sau în acelaşi Shoah . Mihai Măniuţiu contează pe o viziune esenţializată a scrierii lui Visky András. Decorul imaginat de scenograful T. Th. Ciupe e cât se poate de simplu – o uşă, simbol deopotrivă al libertăţii dar şi al claustrării, şi două planuri înclinate, plasate pe lateralele spaţiului de joc, simboluri ale urcării muntelui, ale Golgotei despre care mărturiseşte Julieta, interpretată de coregrafa şi balerina Vava Ştefănescu. În locul unei actriţe care probabil ar fi rostit impecabil textul, regizorul a preferat o dansatoare, poate fiindcă a considerat că zbaterile, sfâşierile, suferinţele personajului pot fi mai percutant exprimate prin gest, mişcare, coregrafie minimă, decât prin forma uneori perversă a limbajului, astfel ajungându-se la exprimarea plasmei fierbinte a memoriei traumatizate, păstrând aprinsă flacăra trecutului chiar cu preţul ca acesta să te devoreze. Femeia şi maternitatea ultragiate şi necesitatea „socotirii” cu Divinitatea îşi găsesc datorită efortului considerabil al Vavei Ştefănescu o bună expresie spectaculară, înseamnă un exerciţiu de memorie pe care avem cu toţii obligaţia de a-l face ori a- l suporta, oricât de dureros ar fi acesta.
