editeaza

• 1
• 2
• 3
• 4

• Teatrul rece de Nicolae Prelipceanu sursa: Viața Românească
  Un Iulius Caesar actualizat mult, după moda vremilor noastre, la Timișoara. Traducerea și adaptarea Peca Ștefan, că Shakespeare trebuie adaptat în zilele noastre. Adaptat, înțeleg, la limba epocii, deși nici traducerea lui Tudor Vianu, din ediția Shakespeare de acum vreo două decenii și ceva, nu era în limba cronicarilor. Dar ca să ajungi să-i spui cezarului, „Cezar, o să ți-o iei în cap”, admit, trebuie o adaptare.
  Regia lui Alexander Hausvater face uz de toate mijloacele spectacolului politic, de la seminarul cu citate din politologi și gânditori precum Hannah Arendt sau Platon, dar și mulți alții despre politică, și până la discursuri ale lui Mussolini sau Fidel Castro, proiectate pe ecrane, în original, ca să zic așa. Actorii se zbat și se chinuie, unii pe alții și fiecare pe sine însuși, totuși tu, spectator, „rămâi la toate rece”. Oricum, revoluția care se desfășoară la un moment dat în spectacol, cu salve de automat și fum,
  Citeste tot pe Viața Românească
• Lacustră sau idele lui Marte de Doru Mareș sursa: Observator Cultural
  M-am tot întrebat, prin anii ’90, de ce nimeni nu se arăta interesat scenic de Şcoala dictatorilor a lui Erich Kästner. Nu că timpul ar fi trecut. O dovedeşte şi viziunea propusă Teatrului Naţional din Timişoara de Alexander Hausvater, odată cu premiera spectacolului Iulius Caesar după Shakespeare.
  Dictatura ca perpetuare a unei chemări maladive şi, în bună măsură, insesizabile, din interiorul fiecăruia, pluteşte înlăuntru şi este lichid amniotic pentru povestea spusă de actorii timişoreni în spaţiul special al fostului Manej imperial, plecînd de la celebrul fapt istoric din senatul roman. O poveste complicată (nu de puţine ori în exces), al cărei corespondent (pentru că tot am început prin a mă referi la anii ’90) cred că este montarea cu Oedip a lui Andrei Şerban, de la Opera Naţională din Bucureşti. Lasă că întreg parcursul de substituţie a personajelor constă exact în exerciţiul psihanalizabil al suprimării tatălui. Întrucît,
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Animațiile lui Hausvater de Cristina Modreanu sursa: Art Act Magazine
  Ultimele două spectacole regizate de Alexander Hausvater în România pun din nou accentul pe una dintre principalele caracteristici ale creației sale – dinamica tip animație indusă exterior celor din scenă. Fie că e vorba despre obiecte animate (ca în Don Perimplin și Belisa în grădină la Ploiești, cu ani în urmă), de păpuși animate (ca în Svejk, la Teatrul Țăndărică, 2010) sau de ființe animate mecanic, ca în Iulius Caesar, la Teatrul Național Timișoara (și ca în multe alte spectacole semnate de acest regizor), principiul este comun: impulsurile vin din exterior, punând în mișcare o lume de ființe și obiecte, ambiția creatorului fiind de a controla întreaga construcție imaginată de el și de a o pune în slujba ideilor pe care vrea să le transmită.
  În Iulius Caesar (traducere și adaptare Peca Ștefan – o colaborare pro-Shakespeare extrem de benefică ce continuă după Povestea de iarnă) iluzia animației funcționează perfect: în
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Revolta şi tolerabilul compromis de Mihaela Michailov sursa: Art Act Magazine
  A înlocui nu înseamnă a evolua. A re-genera nu înseamnă a dinamita şi a dinamiza o structură. Iulius Caesar, gîndit de Alexander Hausvater (Teatrul Naţional Mihai Eminescu, Timişoara) vorbeşte despre golul din înlocuire, despre fake-uri identitare care înlocuiesc alte fake-uri. Despre alegerea unui bine care, paradoxal, este mai rău decît răul iniţial. Despre structuri de putere roase de megalomanie şi subminate de trădare moştenită. Despre toleranţa la oportunism. Cei care-l omoară pe Caesar sînt promotorii unui lung şir de erori şi malformaţii etice. Gestul lor pune în discuţie viabilitatea cauzei pentru care au luptat. Cine sînt, de fapt, revoluţionarii? La ce se reduce şocul schimbării pe care îl propun? Cît de autentică este lupta lor de vreme ce reproduc un model pe care l-au contestat? Cum se poate anihila sistemul greşit cînd autoritatea unui comportament public corupt continuă să existe, multiplicînd zgura de compromis din interiorul
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Cine sînt dictatorii de Alice Georgescu sursa: Dilema Veche
  Dintre toţi artiştii ce participă la crearea spectacolului teatral, regizorul e singurul care nu se poate exprima pe scenă în mod direct. Blestemul acestui „dictator“ care, în teoriile dedicate artei dramatice, dă numele unui secol întreg (secolul XX, zis şi „al regiei“ sau „al regizorului“), este acela de a nu putea controla nicicum viaţa şi soarta creaţiei sale, odată ce aceasta iese din „atelier“ (adică, odată ce repetiţiile se încheie) şi îşi începe drumul prin lume şi spre lume (adică, odată ce spectacolul ajunge în faţa publicului, în reprezentaţii succesive). Desigur, el poate asista, vizibil ori „din umbră“, la un număr dintre aceste reprezentaţii, poate, în funcţie de constatările „punctuale“, să poarte discuţii lămuritoare (şi, cîteodată, contondente) cu distribuţia, poate, la rigoare, să reia repetiţiile, modificîndu-şi (substanţial, uneori) viziunea iniţială pentru a o adapta realităţii – pe care,
  Citeste tot pe Dilema Veche
• Aviz amatorilor de revoluții de Gabriela Lupu sursa: Art Act Magazine
  „ Deşi liberalismul şi parlamentarismul sunt nişte lucruri execrabile, ele reprezintă însă cel mai mic rău care se poate întâmpla unei societăţi“, spunea acum vreo lună istoricul Neagu Djuvara de pe poziția unui om care a trăit aproape întreg veacul XX, cel mai sângeros din istorie. Dacă Djuvara a fost sedus în tinerețe de ideologia de extremă dreapta („dar mi-a trecut când au ajuns legionarii la putere“), tânărul Petre Țuțea „săruta ziarul și-n culcare și-n la sculare“. De ce? „De bou“, avea să răspundă labătrânețe gânditorul care a trăit și el suficient de multă vreme ca să apuce să-i vadă la putere pe comuniștii pe care îi admira. Ba, a mai făcut și ceva ani de pușcărie și de canal mergând pe „mâna“ lor. Sigur că în cea mai nouă premieră a Teatrului Național din Timișoara, „Iulius Caesar“, după William Shakespeare, nu este vorba despre fermecătorii domni Țuțea și Djuvara care au avut șansa,
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Tema pentru data viitoare: jocurile puterii de Cristina Rusiecki sursa: Revista Cultura
  Asa cum ne-a obisnuit de mai multi ani, Teatrul National Timisoara a pregatit un nou spectacol-eveniment: „Julius Caesar“, in regia lui Alexander Hausvater, o actualizare a celebrului text shakespearean pe care regizorul il foloseste ca pretext pentru teatru politic. Montarea imaginata de el se petrece intr-un bunker, un think-tank, unde un Profesor, expert al teoriilor politice, ii invata pe studentii sai mecanismele puterii, punându-i sa le experimenteze practic prin „Julius Caesar“.
  Printr-un abundent extratext, regizorul face din gloata, recte poporul roman, masa de manevra usor de manipulat de catre actorii politici ai vremii. Daca exista un fir, acela al inlantuirii faptelor din povestea shakespeareana, acesta se vede fragmentat, prin flash-uri si portiuni de actiune ramase in amintirea sau constiinta Profesorului. Alexander Hausvater foloseste lumina ca pe un element subtil, dar esential in conturarea realitatilor de pe scena care urmaresc desfasurarea gândirii
  Citeste tot pe Revista Cultura
• Cercurile istoriei de Cristina Rusiecki sursa: Art Act Magazine
  Un bunker tapetat cu tablă, construit de scenografa Judit Dobre-Kóthay ca un Colosseum metalic, cu o atmosferă grandioasă și rece, care presupune teroare, încrîncenare și violență, devine locul de studiu al mecanismelor istoriei. Creierul deținător al secretelor și regulilor după care se desfășoară jocurile politice le predă studenților o lecție de politică aplicată plecînd de la Iulius Caesar de Shakespeare. Dictatură, conspirație, revoluție, contrarevoluție, conducători scelerați care omoară mii de oameni (ca) la masa de jocuri pe calculator - acesta este materialul de studiu al învățăceilor. Profesorul infirm (Răzvan Mazilu) îi ajută să înțeleagă algoritmii după care se desfășoară schemele ciclice ale istoriei, în antichitate sau azi. Evident, textul renascentist se transformă, la Teatrul Național Timișoara, în viziunea regizorului Alexander Hausvater, într-o mostră contemporană de teatru politic: „În orice sistem politic
  Citeste tot pe Art Act Magazine