Sentimentul pe care îl ai la ieşirea din sala de spectacol este, poate, cel mai important reper. Cât de uşor te ridici din scaun, cât de grăbit eşti să îţi verifici telefoanele. Cât de repede te îndrepţi spre garderobă. În ce ritm îţi măsori paşii spre casă. Te gândeşti imediat la ce serial vrei să te uiţi când ajungi acasă, la ce ai în frigider sau la ce vrei să cumperi de mâncare de la non-stopul din colţ sau imaginile încă proaspete din spectacol ţi se derulează în continuare în faţa ochilor minţii. Zâmbeşti? Eşti sâcâit, eşti măcar puţin diferit faţă de cel care ai intrat în teatru? Sunt spectacole care te amuţesc. Altele care îţi dau energie cât să alergi până acasă. Unele care te fac fericit. Altele după care plângi o noapte întreagă. Puţine pe care le păstrezi o viaţă. Şi cele mai multe pe care le uiţi de cum s-au terminat aplauzele.
„Karpilevski” de Jacob Weitzner montat de Ştefan Iordănescu la Teatrul
Citeste tot pe
Yorick
