Din dorinţa de a avea ca barometru sinceritatea, încep prin a face o mărturisire: simt că este ceva mai greu să scrii despre colegii tăi, decât să scrii despre regizori, actori deja consacraţi, care, de cele mai multe ori, aşa cum singuri mărturisesc, nu citesc cronicile, nu neapărat din lipsă de interes, ci pentru că nu mai simt nevoia de încurajări, confirmări, sau pentru simplul fapt că nu i-ar îmbogăţi cu nimic şi, în această situaţie, minusurile sunt ale părţii teoretice, cea care a lansat analiza. A scrie despre colegii tăi este ca şi cum ai scrie despre tine însuţi, pentru că şi ei şi tu sunteţi la început de drum, când criticile pot dăuna la fel de mult cum o pot face laudele... ambele ne vor ajuta însă să creştem, dacă ne raportăm corect la ele. Cred că o cronică trebuie să aibă însuşirile unei oglinzi, iar în faţa unei oglinzi vii de bunăvoie, te observi, iar reacţiile diferă: te admiri, îţi vezi defectele sau afirmi:
Citeste tot pe
Agenda LiterNet