editeaza

• 1
• 2
• 3
• 4
• 5

• There was an old man who lived in Yorkshire… de Paul Boca sursa: Art Act Magazine
  Am mai spus-o şi nu mă feresc s-o spun din nou: personal, mă încântă mult mai mult spectacolele relativ simple ca decor, care mizează pe puterea actorilor de a convinge, decât cele supraaglomerate, suprasaturate de fel şi fel de găselniţe regizorale şi scenografice menite să fure ochii şi, dincolo de asta, să distragă atenţia de la adevărata miză a spectacolului, atunci când poate fi vorba de una. Prefer un clasic jucat la modul clasic unui clasic hipertehnologizat, la fel cum prefer un decor mai degrabă minimalist decât unul mai mult sau mai puţin născut dintr-un oarecare soi de megalomanie. Şi pentru că tot mă aflu într-un fel de moment al sincerităţii, mai recunosc ceva: nu sunt tocmai ceea ce s-ar putea numi un romantic incurabil şi nu mă dau neapărat în vânt după romane de genul Wuthering Heights, dar adaptarea teatrală a cărţii, în regia Adei Lupu, pe care am văzut-o acum câteva zile la Naţionalul clujean, m-a încântat – nu, însă,
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• La răscruce de gusturi de Dan Boicea sursa: Adevărul
  Producţia Teatrului Naţional din Cluj-Napoca, „La răscruce de vânturi“, are succes la public, deşi jonglează cu mai multe concesii. Spectacolul este cu adevărat interesant în momentele în care reuşeşte să se elibereze dintr-o capcană melodramatică în care nu se poate abţine să nu cadă.
  Regizoarea Ada Lupu a prelucrat textul scriitoarei britanice Emily Brontë şi a închegat un spectacol de aproape trei ore, fără pauză, care are multe momente excelente de actorie, nenumărate scene care ies foarte bine în fotografii şi câteva găselniţe gingaşe, care au efectul scontat. Spectacolul a avut premiera duminică şi se va mai juca astăzi, de la ora 19.00, la Sala Mare a Teatrului Naţional din Cluj-Napoca. Fără să-şi propună să dea peste cap povestea, dimpotrivă, mergând pe firul narativ previzibil al textului original, Ada Lupu reuşeşte să capteze atenţia publicului, absorbindu-l în universul ei.
  Producţia Teatrului Naţional va face săli
  Citeste tot pe Adevărul
• Shakespeare featuring Emily Brontë de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
  Aparent, dramatizarea unui roman celebru prin ecranizările sale este hazardată ori susceptibilă de conformism artistic. Însă opțiunea regizoarei Ada Lupu de a monta La răscruce de vânturi, pe un scenariu propriu după Emily Brontë, la Teatrul Național din Cluj (cu premiera în 17 aprilie), s-a dovedit una ingenioasă. Asta pentru că tulburătoarea poveste de dragoste din Anglia veacului XIX nu mai e narată în dimensiunea ei dramatic-romantică, ci capătă, în edificarea caracterelor, ceva din
  brutalitatea tragediilor shakespeariene. Intriga goticei istorii de iubire dintre Heathcliff, orfanul pripășit la familia Earnshaw, și Catherine, copila sălbatică de la Wuthering Heights, cu toate bizarele ei meandre, cu complicate ramificații de interese, răzbunări, suferințe și crude victorii, este binecunoscută, cel puțin din variantele cinematografice ale romanului. Ada Lupu a construit un scenariu în care toată această puzderie de relații familiale este îndeajuns de limpede pentru a fi accesibilă spectatorului. Ea a păstrat, din stufosul plot al cărții, punctele de conflict ce determină acțiunile eroilor, justificându-le atitudinea dintr-un moment ori altul. Accentul cade astfel pe protagoniști, fiecare din ei având marcate câteva trăsături de caracter, de la încăpățânarea tenace a micului Heathcliff sau temperamentul excentric al Catherinei la lipsa de milă – ulterior autodistructivă – a lui Hindley, „moștenitorul” Earnshaw și indecizia structurală a lui Linton, soțul Catherinei. Fiecare personaj se vede, chiar și ștearsa Isabela, soția tiranicului Heathcliff, sau rândașul Joseph, un fel de martor al bizarelor întâmplări de la Wuthering Heights, ca și servitoarea Nelly Dean, „naratoarea” întregii povești. Ada Lupu a articulat foarte bine, regizoral și dramaturgic, interacțiunile și conflictele, iar atmosfera spectacolului are ceva gotic și cehovian totodată, cu tenebrosul Heathcliff și iubirile risipite ori existențele sfărâmate ale eroilor.
  Regizoarea a mizat în primul rând pe actori în edificarea semantică a spectacolului, și cel puțin la premieră interpretarea a fost una de excepție, în cazul tuturor. Firește, în centrul acțiunii s-au aflat Heathcliff (Cristian Grosu) și Catherine (Ramona Dumitrean). Primul a evoluat de la ipostaza copilului stângaci și murdar, încăpățânat și ușor întârziat la minte, la cea de mascul alfa, dominator, necruțător, aspru, reprimându-și, ca într-un soi de penitență a neputințelor de odinioară, orice sclipire omenească. De o mare expresivitate corporală a fost Grosu în acest rol, conturându-și personajul ca un mixaj de Richard III, Macbeth și moșierul Angliei victoriene. La rândul său, Ramona Dumitrean a jucat pasional și nuanțat, cu o feminitate uneori temperată de izbucniri voluntariste, mereu împărțită între iubirea pentru Heathcliff și obligațiile conjugale, așa cum fiica ei, tot Catherine (Romina Merei) va fi prinsă, mai târziu, între compasiunea pentru fragilul Linton Heathcliff (Silvius Iorga) și dominantul Hareton Earnshaw (Cristian Rigman), verii ei ce copiază destinele părinților lor. De remarcat partitura Rominei Merei, copilăroasă fără a fi infantilă; corect au evoluat și Iorga și Rigman, rolurile lor fiind ceva mai limitate. Irina Wintze a oferit un memorabil rol în Nelly Dean, ea fiind un martor activ al întâmplărilor și un catalizator al memoriei, în maniera implicată, compasivă și energică în care-i istorisește lucrurile inocentului și derutatului Lockwood, chiriașul rătăcit la Wuthering Heights (Adrian Cucu a fost mereu în scenă și nu și-a abandonat nicio clipă prezența, într-un rol constrângător, de care s-a achitat onorabil). Edgar Linton (Ionuț Caras) a fost măcinat de o incapacitate acțională în relația sa cu Catherine, de o neștiință a reacției care îl face să piardă în fața calculatului Heahtcliff, acesta secondat ca de o umbră, victimă sigură a umorilor lui, de Isabella Linton (Angelica Nicoară, care și-a jucat cu distincție eroina). În foarte micul rol al lui Frances, Patricia Boaru a evoluat cu discreție și eleganță, în timp ce Cătălin Herlo ne-a oferit un Hindley brutal, fără scrupule, de o nepăsare ce-i va fi fatală la un moment dat, împingându-l la moarte prin alcoolism. În fine, expresiv și pitoresc a fost și Petre Băcioiu în rolul raisonneurului Joseph. Spectacolul abundă în momente reușite, deși poate fi obositor datorită lungimii și lipsei pauzei. Un decor sugestiv, alcătuit din câteva structuri din bârnă (Cristian Rusu) și costumele opulente (Smaranda Almășan și Cristian Rusu), care dau prestanță eroilor și culoare de epocă ansamblului, completează atmosfera montării. Excelentă este și partitura muzicală originală, creată de Tibor Cari, unul dintre puținii compozitori pentru teatru cu reală vocație, care practic se derulează de-a lungul întregii reprezentații, ca un fundal sonor subtil și potrivit, potențând intriga.
  La răscruce de vânturi este un spectacol curat, cum se spune în jargonul teatral. Un spectacol care nu are pretenția să inoveze cu orice preț, dar cu siguranță nici nu cade în capcana pastișei cinematografice. Este o abordare onestă și originală a unei povești de dragoste emoționante, iar reacția publicului, care a gustat cu plăcere primele spectacole, îl adaugă seriei de montări ale Naționalului dedicate spectatorilor.