editeaza

• 1
• 2
• 3

• Vărul meu de la Palatul Windsor de Răzvan Niță sursa: Port.ro
  Poate că într-o bună zi, sătuli de tot ce ne-a transformat existenta într-o banală şi anonimă cursă fără cronometru, ajungem la concluzia că tot ce ne rămâne de făcut este o evadare curajoasă spre Altceva sau Altcineva.
  John Smith este mecanic auto dar asta nu înţelegem din prima şi oricum nu pare să conteze foarte mult. În periferia Londrei el îşi construieşte temeinic un tărâm magic. În garsoniera sa, devenită reşedinţă a prinţesei Diana, el, adică prinţesa înseşi, îşi trăieşte spleenul prpriei celebrităţi. Adaptează tot ce se întâmplă în afara contextului, aparent doar, fragil în care trăieşte cealaltă devorantă personalitate.
  Povestea născocită de dramaturgul Tomislav Zajec este mult mai mult decât o glumiţă tragică sau un obişnuit caz psihic de dedublare. Textul este atât de bine scris încât se păstrează permanent pe panta bună a dramaticului, necăzând nici in frivol dar nici în abisul gravităţii excesive.
  Citeste tot pe Port.ro
• Cu toporul pe lîngă piesă – Lady Di de Iulia Popovici sursa: Agenda LiterNet
  Primele premiere din această stagiune a Teatrului de Comedie se pregăteau încă de la sfîrşitul celei trecute – e vorba, pe de o parte, de Marlene în regia Cătălinei Buzoianu, şi de Lady Di, montat de Andreea Vulpe, al căror punct comun pare a fi fascinaţia pentru o figură feminină celebră.
  Fascinaţia pentru prinţesa de Wales (resimţită pînă la identificare de un mecanic pe nume John Smith) este, de altminteri, tema piesei croatului Tomislav Zajec, tradusă pentru spectacol de Andreea Vulpe şi Cristian Juncu. De felul ei, ar fi trebuit să fie o comedie neagră care reuşeşte totuşi să nu fie decît jenantă, cu actori buni (Sandu Pop, Mihaela Teleoacă sau chiar studentul Mihai Bendeac) în situaţii-clişeu, culminînd cu morţi tragice demne de un Quentin Tarantino în faza Sergiu Nicolaescu. Iar decorul şi costumele (aparţinîndu-i lui Dan Titza), cu aer şaptezecist de second-hand, sunt lipsite de minimă atracţie vizuală.
  Piesa propriu-zisă s-ar
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Locuri şi întîmplări de Marina Constantinescu sursa: România literară
  Într-o seară, am terminat o carte specială, scrisă poate cu anumite stîngăcii, dar cu o iubire binefăcătoare faţă de Dumnezeu, faţă de artişti, faţă de oameni. Este scrisă de Răzvan Ionescu, el însuşi actor, ani de zile prezent în trupa Bulandrei, acum în cea a Teatrului Naţional din Bucureşti. "Timpul omului din eternitatea Domnului", cartea apărută la editura "Nemira" în 2003 este un debut şi, pentru mine, o însoţire la o iniţiere, la un fel de confesiune delicată şi, nu în ultimul rînd, fundamentală. Meditaţiile lui Răzvan Ionescu, căutarea identităţii şi raporatea ei la lumină, la divinitate, apropierea de limbajul credinţei, al ritualului religios m-au interesat şi m-au emoţionat. Privirea către sine, în interiorul său, este un exerciţiu dificil şi complex şi pe care nu am învăţat să-l practicăm riguros decît prea puţini dintre noi. Călătoria lui Răzvan Ionescu către Dumnezeu este, de fapt, cea mai frumoasă
  Citeste tot pe România literară