28 octombrie – Festivalul Național de Teatru ( FNT ) de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
Înaintea începerii reprezentației a fost citită o impresionantă scrisoare venită din America, unde este profesor, din partea regizorului Gabor Tompa , “In memoriam Liviu Ciulei”. Marele creator , arhitectul modernizării teatrului nostru prin stilul “realismului magic”, Liviu Ciulei de curând dispărut. În urmă cu 40 de ani, pe aceiași scenă a Teatrului “Bulandra”, ce a găzduiat reprezentația colegilor de la Cluj, regiza piesa lui Georg Buchner și oferea un memorabil spectacol , jucat vreme de zece ani.
“Leonce și Lena”, considerată o comedie romantică, rămâne opera de referință a lui Georg Buchner, stins din viață la doar 24 de ani , în 1837, și a înregistrat mai multe puneri în scenă, în diverse concepte regizorale. Regizorul Gabor Tompa a optat pentru o tratare vizuală de excepție, într-un ritm însă, egal, chiar tern , al acțiunii căutării iubirii de către cei doi tineri, Leonce și Lena, dintr-o lume a păpușilor cu
Citeste tot pe
Blog Ileana Lucaciu
Patru din spectacolele prezentate în festivalul găzduit de Teatrul Maghiar au denotat cu nuanţă una din temele teoretice dezbătute întro conferinţă publică ce a figurat în programul evenimentului, S-a terminat „secolul regiei”?, iniţiată de Gabor Tompa şi ale cărei concluzii generale au fost că veacul cu pricina nu s-a încheiat încă, dar regizorul nu mai este un „tiran” al scenei, ci îşi reconfigurează
formulele hermeneutice. Cele patru producţii sunt creaţiile unor regizori cu temperament acut,
dar developarea lor scenică a scos în evidenţă partituri actoriceşti, „ateliere” interactive de teatru şi secvenţe literare de excepţie care au probat limpede sincretismul artei teatrale.
Cu Leonce şi Lena de Buchner (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj), un proiect pe care-l avea în „tolbă” de mulţi ani, Gabor Tompa mi-a amintit de un alt fermecător spectacol al său, Gândacii de Witkiewicz, montat prin 2002. Fireşte, piesa lui Buchner are alte inflexiuni semantice decât basmul
de copilărie al autorului polonez, dar ceva din culoarea înscenării de acum mi-a provocat asocierea.
Leonce şi Lena este un spectacol savuros, incredibil de frumos, e o poveste pentru oameni mari, cu
umor, ironie, pitoresc, picanterie, picturalitate şi integrând impecabil în ghemul naraţiunii fire din
„teatrul cel mare al lumii”, într-un conglomerat postmodern remarcabil.
Povestea celor doi prinţi meniţi, în pofida voinţei lor, să fie soţ şi soţie, care se îndrăgostesc unul
de altul fără să ştie că urmează planurile regeşti, este redată prin filtrul pastelat al unei vechi istorii,
despre care abia se mai ştie dacă a fost reală sau e doar rodul imaginaţiei. Ruina palatului regal, cu
ziduri scorojite şi ferestre sparte, costumele ponosite ale protagoniştilor, ce abia mai sugerează fastul
de odinioară (excelenta scenografie îi aparţine Carmencitei Brojboiu) se oglindesc în însuşi caracterul
eroilor, de la regele abulic Pierre (jucat irezistibil de Vata Lorand) la curtenii decrepiţi. Regatul Popo
e un regat de jucărie, iar atmosfera sugerată de textul buchnerian a fost perfect calibrată vizual şi
semantic de Tompa. În context, oblomovismul cu puseuri de entuziasm juvenil-frondeur al Prinţului
Leonce (interpretat cu uimitoare savoare de Bodolai Balazs, aşa cum Gyorgyjakab Eniko a făcut-o în
rolul „păpuşii” Lena, conturând scenic unul din cele mai reuşite cupluri teatrale din ultimii ani) se dovedeşte un semn ce articulează orizontul decadent al ansamblului. Regele Pierre vrea să se odihnească, lăsând regatul pe seama fiului; Leonce nu vrea să renunţe la confortul său interior pentru a-şi asuma răspunderi de stat: Oblomov domneşte între cei doi, aşa cum un nevăzut „mare marionetist” trage iţele păpuşilor ce ni se înfăţişează. Adăugaţi la ingrediente pofta de joc (şi de dans) a tuturor actorilor, muzica superbă – jucăuşă, somptuoasă, de la un acord la partituri de amploare – a lui Vasile Şirli şi coregrafia lui Florin Fieroiu. Efectul este formidabil: de la râs la emoţie, de la distanţare ironică la
empatie copilărească, de la bucurie pură la evaluare raţională, spectatorul parcurge etapele unei împărtăşiri de neuitat din splendoarea unui spectacol în care un autor de geniu întâlneşte un hermeneut de mare fineţe. Cred că Leonce şi Lena este un must see. Iar cu asta am cam spus – deşi nu destul de
analitic – cam totul...
Genealogie de Alice Georgescu sursa: Dilema Veche
Cred că unul dintre cele mai interesante subiecte de posibilă dezbatere – atît cît mai este posibilă dezbaterea astăzi, în România, fără batere, adică fără bătaie – de cap, de joc, de cîmpi, de apă în piuă, de pumni în piept, sau chiar, în maxilar (în maxilarul altora, fireşte) – ar fi acela al generaţiilor de regizori. Ori, mai bine, al promoţiilor de regizori, căci aceşti autori necontestaţi ai spectacolului, care, după diplomă, se numără, la noi, cu sutele, pot fi încadraţi, sub raport estetic, în doar şase sau şapte „clase“ cuprinzînd, fiecare, în jur de zece ani. Dacă începem numărătoarea cu anii 1950, vom observa că „pielea“ teatrului autohton s-a înnoit, grosso modo, în ritm decenal: între Sică Alexandrescu şi Alexandru Măzgăreanu s-au perindat pe scenele noastre numai şase „valuri“ de creatori de viaţă dramatică. Unele dintre aceste valuri sînt ample şi puternice, capabile să disloce stînci şi să
Citeste tot pe
Dilema Veche
