Cehov a scris Livada de vişini ca pe o operă ce trebuia să-i încheie tetralogia celebră începută cu Pescăruşul, două decenii mai devreme. Ea se joacă la Moscova la începutul lui 1904 şi viaţa lui Cehov se încheie în primăvara aceluiaşi an. Cum să nu asociezi aceste două finaluri, de dramaturgie şi de biografie? Cum să nu resimţi freamătul doliului cehovian iminent în Livada… sortită pieirii? Şi aceasta în ciuda pudorii unui dramaturg care a filtrat strict inserţia subiectivului, ea i-a constituit chiar programul estetic. Să nu scrie la persoana întîi, să se difuzeze printre personaje şi gesturi, să le fie „martorul anonim“ – iată ce voia el. Şi totuşi, Cehov, ca o pînză freatică, e prezent în lumea Livezii… Purcărete, punînd-o în scenă, procedează la explorarea sa subterană, acum fiind poate el însuşi invadat de o umoare întunecată, de o nelinişte finală. Uneori marile spectacole se nasc şi din această coincidenţă
Citeste tot pe
Dilema veche
