Puţintel şi plăpând ideatic, neinteresant şi anemic dramaturgic - astfel mi s-a părut textul scriitorului
croat Darko Lukič, tradus în româneşte de Eva Catrinescu şi montat pe scena Teatrului Naţional „Radu Stanca” de Robert Raponja, într-un spectacol oarecare, ce nu alterează grav, dar nici nu ameliorează imaginea unei stagiuni sibiene destul de puţin spectaculoase, fără vârfurile la care
ne aşteptam şi la care aveam dreptul să sperăm, date fiind antecedentele instituţiei producătoare. Bizar e că subţirimea, puţinătatea şi toate celelalte minusuri rămân evidente, se arată de neînlăturat, în pofida eforturilor dramaturgului de a-şi polei textul şi de a face din el, pe modelul poveştii în poveste, o referire ironică la ceea ce caietul-program numeşte „un scenariu de televiziune în care
însăşi dragostea este reciclată la nesfârşit de variaţiuni cu acelaşi subiect; fabrica de iubire continuă
să recicleze aceeaşi poveste
Citeste tot pe
Revista Familia
