Nu sunt în măsură să comentez punerea în scenă a textului shakespeare-ian. Voiam doar să vorbesc despre ce am trăit eu, un spectator.
Marea greşeală pe care o fac (şi, poate, ca mine, mulţi alţi spectatori) este că merg la teatru pentru oamenii al căror nume este legat de respectiva punere în scenă. Ca spectator novice şi deloc educat în tehnici teatrale sunt doar sensibilă la vibraţiile care se nasc şi circulă între scenă şi sală şi mă imaginez, de fiecare dată, simţind piesa.
Pentru spectacolul din seara aceasta, am o interpretare care probabil că nu e doar a mea, chiar dacă unora li s-ar putea părea stranie. Şi mi-ar plăcea să cred că ea a fost, măcar în parte, intenţionată în acest fel de Radu Penciulescu.
De la cortina de fier care împrejmuieşte spaţiul în care piesa de petrece, pînă la butoaiele albastre şi sunetul lor spart, simt că totul era proiectat să contureze lumea interioară a personajului principal.
Citeste tot pe
Agenda LiterNet