Scrie!“, striga apasat, in momente bine definite, personajul Machiavelli catre un ucenic ce poate fi la fel de bine un elev oarecare, un viitor principe oarecare, o istorie oarecare, daca nu cumva chiar Destinul sau Diavolul (fie si sub masca bunului Dumnezeu). Iar ceea ce se dicteaza (ori dikteaza – prefer aceasta fortare a grafiei, pentru a nu ma repeta in explicarea sensului dictatorial al termenului) poate fi o teza, chiar daca de esenta geniala, intru constructia unei structuri totalitare (utopia ca fictiune paranoida), dar si o comedie, chiar daca ascunzind increngatura de mici dictaturi interpersonale care e viata cea de toate zilele (fictiunea salvata in literatura). La sugestia regizorului Alexander Hausvater, Horia Garbea a mixat cele doua chipuri ale fictiunii, pe scheletul Matragunei machiavellice, cu inserturi de mare intindere din Princepele, dar si din alte texte ale italianului. Rezultatul, scenaristic vorbind, este o comedie la care rizi, cum sa zic,
Citeste tot pe
Observator Cultural
