Există, fireşte, mijloace nenumărate. Unele vechi de când lumea, altele mai noi. Unele pe care le ştim cu toţii şi altele pe care le ştiu numai regizorii sau, în destule cazuri, le folosesc fără să ştie.
Mai ţineţi minte minte atmosfera, intensitatea, patima şi rafinamentul din Maitreyi, roman de mici dimensiuni pe care Mircea Eliade îl publica în tinereţe, în 1933, îndrăznind astfel să-i dea literaturii române o poveste tare, în care se ciocnesc civilizaţiile, cum nu prea avusese până atunci? Mai ţineţi minte ceva din vertijul de senzaţii care te cuprindea după primele pagini, din scriitura deschisă, din frisonul erotic ce invada închipuirea cititorului, din plăcerile şi durerile sofisticate care trec de la personaje la cel ce ţine cartea în mână? Sau, poate, figura poetului Rabindranath Tagore, personaj de legendă, a cărui fiinţă pluteşte imaterial prin tot romanul? Ori poate nefericirea savantului european, timid, rigid şi adesea
Citeste tot pe
Yorick