O comedie dark de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
Exegeţii nu au căzut deocamdată de acord asupra secvenţei generice în care se înscrie piesa lui William Shakespeare, Măsură pentru măsură. Nicolae Iorga, bunăoară, scria despre ea că e „o tragi- comedie, de fapt, chiar o tragedie” în vreme ce Haig Acterian o percepea drept „o comedie a crudelor realităţi”. Într-o reprezentaţie de referinţă pentru spectacologia românească din secolul trecut, înfăptuită pe scena Teatrului „Giuleşti”, astăzi „Odeon”, în care Dinu Cernescu „ a pus în alegorie nu faptele, ci aparenţele lor sensibile”, era evidentă, după cum scria la vremea respectivă Valentin Silvestru, translaţia din registrul comediei amare în cel al farsei tragice. Într- un spectacol rămas deocamdată doar „în cerneală”, gândit de Mihai Măniuţiu în cartea Cercul de aur (Editura „Meridiane”, Bucureşti, l989), plecarea intempestivă a Ducelui Vienei ce-i va preda puterea lui Angelo era percepută ca petrecându-se „în scop terapeutic”. Nici la capitolul axiologie, opiniile comentatorilor nu sunt deloc convergente. În clasica Istorie a teatrului universal, Vito Pandolfi spunea că întâmplările din piesă „nu exercită o atracţie scenică deosebită, fiindcă nu depăşesc hotarele melodramei”, dar că „în urzeala sărăcăcioasă şi de împrumut a povestirii, printre apariţiile schematice ale personajelor, se ivesc, brusc înviorătoare, intervenţiile spiritului shakespearian, capabile să justifice pretextul prin care sunt introduse”, în vreme ce Valentin Silvestru califica Măsură pentru măsură drept o operă a cărei grandoare e măsurată „de dimensiunea ei spirituală”. Identificând drept sursă principală a acestei comedii în care totul e bine când se termină cu bine o piesă mai veche, mediocră şi lungă a lui George Whitstone, intitulată Promos şi Cassandra, inspirată la rându-i de o culegere de povestiri din l565 a lui Giraldi numită Ecatommiti, Haig Acterian apreciază că „Shakespeare face din ea o lucrare de seamă, cu o neobişnuită vigoare realistă”.
După spectacolul mai sus menţionat al lui Dinu Cernescu, lucrarea a fost niţeluş cam mult timp neglijată de alcătuitorii români de repertorii. În ultimul deceniu al veacului trecut, textul a fost redescoperit şi jucat într-un spectacol studenţesc, malformat, marcat de o viziune necoaptă, regizat de Mihaela Săsărman, în stagiunea l994- l995 la Theatrum Mundi, într-un altul ce a mizat pe ambiguitatea personajelor principale, înscenat în stagiunea l996 –1997 de Ştefan Iordănescu la Teatrul de Stat din Arad şi într-o viziune ce comprima la maximum textul, dar foarte elaborată la nivel vizual, pusă în scenă în acelaşi sezon la Secţia română a Teatrului Naţional din Târgu Mureş de Theodor Cristian Popescu. Întrebându-se care ar fi putut fi eventualele motive ce au determinat o atare ferventă regăsire a textului, Alice Georgescu lansa în Teatrul azi nr. 3 din l997 mai multe ipoteze printre care „ convergenţa întâmplătoare a preocupărilor de moment”, „simpla coincidenţă de opţiune” ori „ilustrarea însuşi celebrului adagio shakespearian potrivit căruia rostul teatrului este să le arate lumii înfăţişarea lumii şi tiparul lor.”, şi asta într-o vreme în care pe meleagurile mioritice se vorbea intens despre corupţie şi beţia puterii. Cu siguranţă, toate motivele sunt plauzibile.
Aşadar, din pricini necunoscute, ducele Vicenzo abandonează cârmuirea Vienei (dar nu de tot) şi o încredinţează în mâinile ferme ale nepotului său, Angelo, care, fireşte, ar fi trebuit să purceadă la ceea ce azi se numeşte „eradicarea corupţiei şi asanarea moravurilor”. Nu o face, căzând el însuşi în păcat şi trece la fapte odioase ce-l pun pe gânduri de ducele ce decide să renunţe la hainele monahale în care se deghizase şi să revină spre a- l cuminţi pe deloc angelicul Angelo.
Nu ştiu dacă această temă a puterii care corupe l-a tentat în mod precumpănitor pe Alexandru Berceanu atunci când a decis să însceneze Măsură pentru măsură la Teatrul „Tomcsa Sándor” din Odorheiu Secuiesc. Sigur e că formula de spectacol e inspirată şi originală, cu multe accente inteligent plasate, cu ecarturi bine cumpănite faţă de rigorile textului ori prin raportare la montările anterioare. Când publicul intră în sală, ( spectacolul se joacă în formulă de studio, cu spectatorii pe scenă), actorii, înveşmântaţi în haine contemporane nouă, sunt rânduiţi pe scaune. Urmează o scenă relativ stranie, cu puternice conotaţii sexuale, a cărei menire e, probabil, aceea de a sugera desfrâul din Cetate, situaţie ce ar motiva decizia Ducelui de a abandona puterea. Ducele a devenit în fapt Ducesă, respectiva modificare determinând o seamă de restructurări interne ale semnificaţiei piesei, iar rolul e interpretat cu convingere de Fincziski Andrea. Când le vine rândul să-şi joace rolurile, actorii fac trecerea la vedere, operaţia în sine fiind de bună seamă solicitantă, transformarea nefiind, după cum lesne se poate intui, chiar foarte uşoară, dar dobândind realizări artistice izbutite. Textul shakespearian e, din când în când, interpolat, atunci când Angelo comite câte o nouă fărădelege, cu pasaje textuale din ziua de azi, despre care aflu că regizorul le-a extras de pe forumurile de discuţii de pe internet, imprimând astfel spectacolului său ceea ce unii ar numi „ o notă postmodernă”. Amestecul de stiluri e cât se poate de clar, cred chiar dorit, dar nu deranjează. Poate că jocul intrărilor şi ieşirilor din rol e oarecum supralicitat. Actorii, cu toţii tineri, joacă bine şi e cât se poate de plăcut pentru cronicar să revadă în evoluţii meritorii mai vechi cunoştinţe pe linie profesională , în care, la un moment dat, a investit încredere. E cazul lui Szalma Hajnalka, o Isabelă extrem de sensibilă, al lui Szabó Jenö ce compune un Escalus dickensian, gen Uriah Heep ori al lui Dunkler Róbert. La rândul lor, László Kata, Szasz Kriszta, Posta Ervin, Raduly Csaba, Szábó Eduard, Szücs Gellert evoluează cu siguranţă în scenografia compusă dintr-o succesiune de trunchiuri tăiate de copaci la care se asociază o seamă de păpuşi ce semnifică, pesemne, victimele lui Angelo, scenografie concepută de Bocskay Anna.
Din păcate, Teatrul din Odorheiu Secuiesc nu beneficiază deocamdată de instalaţiile trebuincioase traducerii simultane în limba română. Sunt oarecari indicii că se instaurează o seamă de distanţe între ceea ce se rosteşte pe scenă şi vrerile regizorale. E cea ce pot intui în lipsa unui real control lingvistic. Iar respectiva absenţă îi obturează cronicarului posibilitatea unei analize mai detaliate a montării. Ceea ce e însă în afara oricărui dubiu e că la Teatrul „Tomcsa Sandór” se poate vedea un spectacol bun. Rarele mele întâlniri cu această instituţie nouă mi-au prilejuit şi în alte dăţi prilejuri de satisfacţie. Semn că ele s-ar cuveni să fie mai dese.
