editeaza

• 1
• 2
• 3
• 4

• Shakespeare via Brecht, Prospero via Langhoff de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Nu e deloc complicat să povestești După faptă și răsplată, piesa lui Shakespeare scrisă, din câte se pare, în 1604, jucată pe scenele românești destul de rar, încă și mai rar cu succes, sub titlul Măsură pentru măsură. Așadar. Vincențio, ducele Vienei, pleacă, din motive aparent neclare, într-o călătorie în străinătate. Îl lasă în locul său (motivul locțiitorului are o anume recurență în text) pe Angelo, un nobil cu o bună reputație. Toată lumea bănuiește că Vincențio ar fi undeva prin Polonia. În realitate, el s-a retras într-o mănăstire de la țară. Angelo abuzează de putere, comite nenumărate nedreptăți, își ascunde ori își dă în vileag numeroasele vicii pronunțând sentințe capitale pentru vini minore, instituie teroarea. Vincentio află îngrozit toate acestea, revine incognito la Viena, se lămurește asupra felului de a fi al lui Angelo, îi dejoacă planurile criminale. Revenirea îi e așteptată ca o izbăvire, în el stă speranța dreptății, toți cei pedepsiți pe nedrept văd în Prinț salvarea și revenirea la ordinea naturală a lucrurilor și la armonia de odinioară. Dorința li se împlinește, Ducele judecă vinovații, sentințele sunt blânde, ba chiar anulate. Așa încât totul se termină cu bine. Povestea aceasta, rezumată atât de ușor e, în realitate, ceva mai complicată, căci viața însăși e astfel, iar oamenii încă și mai și. Pentru a-l cunoaște pe adevăratul Angelo, îmbătat de putere, pentru a-și cunoaște supușii, Ducele trebuie să ajungă în locuri dintre cele mai deocheate (au fost comentatori ce au acuzat piesa de limbaj licențios), spațiile se multiplică, devin tot mai labirintice, scrierea crește de la o scenă la alta, dobândește o alură barocă, riscă să pară dezordonată, la un moment dat parcă ar fi scăpată din mână. Shakespeare însuși dă semne că ar fi avut oarecare dificultăți în stăpânirea materialului dramatic din ce în ce mai stufos, iar lucrul acesta deși rezolvat, nu rămâne fără consecințe, acestea însemnând tot atâtea dificultăți pentru cei ce se gândesc să pună în scenă Măsură pentru măsură. Fiindcă nu e deloc simplu să identifici o formulă integratoare și, mai apoi, să o edifici scenic coerent și durabil pentru această piesă aparent simplă, de fapt versatilă, care are mereu tendința de a scăpa din mână.
  Nici comentatorii literari nu prea au căzut de acord atunci când a trebuit să plaseze textul într-o căsuță generică, poate și din pricina faptului că în Măsură pentru măsură e vizibilă ceea ce Andrzej Žurovski (cf. Citindu-l pe Shakespeare, Fundația Culturală Camil Petrescu & Revista Teatrul azi. București, 2010) numește optica dublă, adică arta specifică geniului shakespearian de a privi totul în mai multe dimensiuni simultane. Pentru shakespearologul polonez piesa e totuși o comedie. Au fost exegeți ce au edictat că scrierea trece de la registrul comediei în acela al farsei tragice. „E o tragi-comedie – zicea Nicolae Iorga – de fapt, chiar o tragedie”. Dar dacă la nivel generic discuția e departe de a fi incheiată, din punct de vedere ideatic lucrurile stau ceva mai clar. După faptă și răsplată e un eseu pe tema puterii, a felului în care se comportă deținătorii ei.
  Exemplarul spectacol montat de Matthias Langhoff la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj nu trădează nici măcar cu o iotă o atare realitate. După voința lui Shakespeare tratează textul prin filtrul mai multor viziuni simultane. Nu se abate deloc de la substanța ideatică a partiturii, dar invenția scenică e surprinzătoare. Chiar stupefiantă. De altfel, regizorul de origine elvețiană, stabilit la Paris, pare a fi adus în montare textul integral, completat cu câteva sonete ale Marelui Will. Marea artă a lui Langhoff constă în știința de a fi rescris scenic eseul shakespearian într-un mod deloc scorțos, ba dimpotrivă. Sprințar, cu un comic fabulos, îmbelșugat, schimbând uneori chiar vectorii ori inductorii acestuia, amplificând cu mult curaj, dar și cu rezultate apreciabile ponderea lui Vincentio. Totul într-un ansamblu policrom, sprinten și plin de haz ce durează aproape patru ore ce trec pe nesimțite. La intrarea în sală, pe scenă privirea ni se ciocnește de austera cortină de fier. Care se ridică pe îndelete, în acordurile muzicii compuse de Vasile Șirli. Zărim o tânără de azi, frumoasă, fragilă, dezorientată (siluetată de Pethö Anikó, cea care vom vedea ceva mai încolo că e nimeni alta decât merituoasa interpretă a Isabellei). Imaginile ce se răsfrâng dintr-un filmuleț proiectat și care se amestecă cu decorurile pictate, imaginate de Matthias Langhoff, ne plasează într-un spațiu anume, riguros precizat, multora dintre noi absolut familiar, cel al Pieței Muzeului clujean, indicat ca atare de o notiță însoțitoare. Tânăra intră în muzeu, iar retina ei, ca și retina noastră, a spectatorilor, e bombardată de un montaj filmic. Deslușim în succesiunea de fotograme figuri istorice binecunoscute, ale unor vremelnici puternici ai Lumii - Churchill, Stalin, Brejnev, Ceaușescu și alții asemenea lor. Oameni ce au făcut jocurile, pe care puterea nu putea să-i mai încapă, ce s-au crezut veșnici, care au comis nedreptăți și care, poate, nu întotdeauna și-au primit răsplata cuvenită pentru fapta lor. Mai apoi ajungem într-o Vienă atemporală. Ducele, figură de bonom, (Hatházi András) își anunță decizia plecării și pe aceea a transferului temporar al puterii celui pe care l-a ales drept locțiitor. Acesta se cheamă Angelo (Bogdán Zsolt), un bărbat încă tânăr, de o sobrietate rece, îmbrăcat în haine cenușii, de o austeritate afișată (costumele, fără cusur alese, sunt datorate Carmencitei Brojboiu), ce își cenzurează și cea mai mică urmă de bucurie. E doar recunoscător, dacă nu cumva formal-recunoscător celui ce i-a arătat încredere și promite că își va îndeplini îndatoririle. Până aici, lucrurile evoluează simplu, previzibil, nimic nu pare a prevesti furtuna. Nici furtuna nedreptăților declanșate de Angelo, nici furtuna scenică pusă la cale de acest Prospero al regiei contemporane ce se dovedește încă o dată a fi Matthias Langhoff. Pe neașteptate, directorul de scenă abandonează cheia realistă și transpune totul într-una brechtiană. Piesa lui Shakespeare devine, datorită voinței noului Prospero, o Operă de trei parale, pe scenă mișună curve și călugărițe, popi și perverși, asceți și asasini. Fiecare personaj are parte de songul ori songurile lui, muzica lui Vasile Șirli se asociază perfect cu versurile sonetelor shakespeariene, pregătirea și performanțele vocală ale actorilor sunt impresionante (lucrul acesta se datorează, fără doar și poate, și corepetitorilor Stollár Xénia și Incze G. Katalin), unii dintre ei (îi numesc aici pe Dimény Áron, pe Kato Emöke, dar și pe interpreții rolurilor principale, Hatházi András și Bogdán Zsolt) ating virtuozitatea, o virtuozitate ce se completează, firește, cu aceea pe care ei și colegii lor de scenă și de trupă o dovedesc în ipostaza esențială și definitorie de actori de teatru dramatic. Iar Prospero – Matthias Langhoff nu se joacă de-a metoda brechtiană, așa cum, din păcate, prea adesea s-a cam întâmplat pe scenele noastre. În chip și cu mijloace pur artistice, nedemonstrativ, el ne arată cu firescul, dar și cu generozitatea specifice marilor artiști ce înseamnă a monta un text în această cheie, tot la fel cum ne arată ori ne reamintește ce înseamnă rigoare și stil. Însușiri care au fost adoptate necondiționat și la impresionante cote de profesionalitate de actorii Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca. Langhoff ține perfect în mână spațiile, opțiunea lui pentru scena turnantă e validată de fiecare moment, de fiecare secvență a montării, continuum-ul faptic e fără cusur.
  Regizorul nu se mulțumește cu atât, sporește cu fiecare nou moment miza, e sigur pe sine și, evident, perfect încrezător în posibilitățile trupei. Parcă ar fi lucrat de când lumea cu actorii Teatrului Maghiar din Cluj, a știut ce să le ceară, artiștii trupei l-au urmat, iar rezultatele sunt pe măsură. Deghizarea Ducelui ia în spectacolul clujean forme dintre cele mai neobișnuite. Astfel încât actorul Hatházi András nu îl interpretează doar pe Duce, nu numai pe deghizatul, timidul și stângaciul călugăr, ci tot lui îi revine și sarcina de a-l juca pe Pompeius, băiatul de serviciu de la taverna Doamnei Răsfrecate. Spectacolul devine astfel și recitalul riguros măsurat artistic al acestui artist magnific. La un moment dat, Hatházi András se metamorfozează în actor de stand up comedy. Pompeius al lui e un fel de Alfred Doolittle, actorul se joacă pe registrele fonetice ale limbii, își denaturează voit rostirea, maghiara se contaminează cu româna, caricaturează alte idiomuri ceva mai colorate, comicul e acaparator, nebunatec, dar riguros controlat de interpret. Funcțiile de bufon ar trebui, conform vrerii lui Shakespeare, să fie deținute în totalitate de Lucio, interpretat sans défaut de Dimény Áron. Langhoff vrea altfel și i le distribuie atât lui Pompeius, cât și Temnicerului, magistral jucat de Biró Jószef. Extrem de complex se arată Angelo, a cărui interpretare a fost încredințată lui Bogdán Zsolt. Rece, ascunzându-și natura reală, viciile, defectele, amintind câteodată de Peter O’Toole, cel din Noaptea generalilor, fără excesele specifice personajului din film, Angelo, jucat de Bogdán Zsolt, păstrează fărâma de umanitate ce, până la urmă, justifică iertarea. Bogdán Zsolt e iarăși în mare formă, dar devine absolut senzațional în momentul în care personajul lui își recunoaște limitele și e nevoit să își admită tarele. Mă gândesc la momentul petrecut în vecinătatea pianului, unul în timpul căruia realmente te trec, pe tine, spectator, fiorii. Frumoasă, delicată, cu izbucniri umane ce dovedesc o remarcabilă combustie interioară, o trăire a rolului, subtil conjugată cu distanțarea de tip brechtian, e Pethö Anikó (Isabela), în vreme ce Kató Emöke are evoluții perfect diferențiate, în funcție de rolurile în care evoluează (Doamna Răsfrecată, Mariana, Groaznic). Sunt buni, foarte buni, fiecare în parte și toți laolaltă, revalidând condiția de trupă autentică (nu voi repeta niciodată îndeajuns cuvântul!) a actorilor Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca actorii Orbán Attila (Escalus, funcționarul perfect, căruia îndatoririle îi cer să fie lipsit de personalitate și, deopotrivă, să fie neinteresant, prin felul în care își joacă rolul actorul fiind, din contră, cât se poate de interesant), Szücs Ervin (Claudio), Keresztes Sándor (Cot), Buzási András (Spumă), Köllö Csongor (etern turmentatul Bernardino), Varga Csilla (Julieta, Maica Francesca, Fatima).
  Conduși de bagheta farmecată a lui Matthias Langhoff care, după cum lesne se poate vedea a interpretat con brio rolul lui Prospero, actorii Teatrului Maghiar de Stat din Cluj marchează o mare izbândă. Iar dacă ne amintim că la începutul anului aceea și trupă ne-a dăruit neuitatul Strigăte și șoapte, în regia lui Andrei Șerban, dacă luăm în calcul faptul că, până la sfărșitul lui 2010, tot acolo ne vor fi oferite două spectacole în regia lui Tompa Gábor, atunci chiar că putem spune cu îndreptățire că, din punct de vedere teatral, anul în curs aparține Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca.
• Timpul şi timpurile de Alice Georgescu sursa: Dilema Veche
  Sînt mulţi ani – şi nu toţi buni – de cînd, ajungînd eu, ca absolvent inutil de inutilă facultate pe nume Teatrologie, să lucrez la Biblioteca Centrală de Stat într-un neverosimil departament botezat Documentare în cultură, sînt mulţi ani, zic, de cînd, conspectînd acolo felurite reviste de teatru din toată lumea în folosul (discutabil) al lucrătorilor din teatrele patriei (conspectele se publicau într-un „buletin de uz intern“ care li se trimitea apoi instituţiilor de spectacol), sînt mulţi ani, prin urmare, de cînd făceam cunoştinţă fie şi doar aşa, prin litere şi imagini, cu opera unor regizori din Europa, ba chiar de mai departe. Fără să visez măcar, la ora aceea, că voi şi vedea vreodată ceva din respectiva operă „cu ochii mei“. Acţiunea se petrecea în anii 1980 şi cine ţine minte acele timpuri (tot mai puţini...) înţelege despre ce vorbesc. Cine nu – îşi poate, sper, închipui. (Deunăzi, la un spectacol pentru copii,
  Citeste tot pe Dilema Veche
• À la Brecht de Robert Bălan sursa: România Liberă
  Un regizor renumit, european, montează un spectacol la ceea ce mulţi susţin că este cel mai bun teatru din România la momentul actual. Ce poate suna mai bine? Poate şi de asta dezamăgirea a fost mare, după spectacolul care a deschis anul acesta Festivalul Naţional de Teatru. Privind, însă, montarea cu cartea de teorie în mână, îmi dau seama că nu am nici un motiv să fiu dezamăgit.
  În „Măsură pentru măsură", montat de Matthias Langhoff la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, pare că nu se întâmplă nimic. Totul e previzibil. Mai puţin începutul: un video, pe care apar şi imagini din Clujul anilor 2010. (E drept că arhitectura oraşului ar putea semăna cu cea din Viena, locul în care se desfăşoară acţiunea.) Acest început are doar rolul genericului în film şi nu are nici o legătură cu ceea ce urmează. Nici ceea ce apare pe ecran ca subtitlu al piesei, „petrecerea lui William în compania unor curve, călugăriţe, popi şi perverşi,
  Citeste tot pe România Liberă
• Shakespeare şi Băsescu de Dan Boicea sursa: Adevărul literar și artistic
  „Măsură pentru măsură“, spectacolul Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, a deschis nu foarte inspirat Festivalul Naţional de Teatru (Bucureşti, 30 octombrie - 7 noiembrie). Cu o primă parte care pune pe fugă jumătate din spectatori şi o a doua parte care decimează ce a mai rămas, spectacolul regizat de Matthias Langhoff nu-şi atinge faima preconizată.
  Spectacolul lui Langhoff îşi dezvăluie intenţiile în prima jumătate de oră, multiplicându-şi formulele de bază timp de încă trei ore şi jumătate.
  Nimic care să trădeze un mare spirit regizoral inovator: naraţiune spusă ca la tablă de un elev de nota 7 (cu plus), cu intonaţie „dandiaconesciană", previzibilitate spartă de alunecări umoristice în derizoriu, pe scurt, o incapacitate de a alimenta eventuale formule originale cu energia grea a textului lui Shakespeare.
  Regizorul german n-a rupt gura târgului. Nici măcar n-a făcut-o să râdă, pentru că n-a avut răbdare să afle la ce
  Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
• Cronica de (mai mult de) 5 rânduri: Măsură pentru măsură de Oana Stoica sursa: Agenda LiterNet
  Piesa politică a lui Shakespeare îşi poate găsi astăzi nenumărate corespondenţe în realitatea românească. Trăim într-un sistem (aparent) democratic, cu abuzuri de putere, manipulare, sforării naţionale şi intrigi de palat(e). Astfel, alegerea textului reprezintă clar un semnal asupra unui spectacol politic pe care regizorul Matthias Langhoff, deşi străin de spaţiul mioritic, şi-l asumă deschis. Langhoff deschide spectacolul cu replicile din Hamlet referitoare la venirea actorilor şi fragmente din monoloagele prinţului danez, subliniind rostul actorului de "trompetă" socială. Măsură pentru măsură se subscrie brechtianismului cultivat de Langhoff, cu o teatralizare ostentativă, songuri de cabaret şi decoruri complicate cu graffiti care dau spectacolului o alură de benzi desenate. Show-ul se mişcă însă greoi (cu tot efortul minunaţilor actori maghiari), bătrânicios şi de la un moment încolo, plictisitor. Nici lungimea de 4 ore nu face prea bine.
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Pe măsura aşteptărilor - Măsură pentru măsură de Adrian Ţion sursa: Agenda LiterNet
  La Cluj se poartă spectacole lungi. După un Revizor de trei ore, servit în stagiunea trecută la Naţional de Mona Chirilă, iată că moda maxi-montărilor a fost îmbrăţişată şi la Teatrul Maghiar. Ca să nu se lase mai prejos, prestigioasa instituţie teatrală clujeană propune, iată, la început de stagiune, un show Shakespeare de patru ore. Este vorba despre Măsură pentru măsură, în regia faimosului om de teatru Matthias Langhoff, invitat de Tompa Gábor să lucreze aici, aş spune, în virtutea preceptului că măsura valorii în valori acreditate pe plan european se măsoară. Numai că omul grăbit de azi, cu mai multe sau mai puţine apetenţe pentru teatru, aplică şi altă măsură. El ia în calcul şi orele efective de durată a spectacolului. Rezultatul e catastrofal din acest punct de vedere. Pentru foarte mulţi dintre spectatori, textul shakespearean în general este rezumat cam aşa: ceea ce se poate spune în puţine cuvinte, Marele Will înfloreşte
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Shakespeare, contemporan fără măsură… de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Festivalul Naţional de Teatru s-a deschis sâmbătă seara la Teatrul Bulandra cu câteva discursuri şi o premieră. „Măsură pentru măsură” de William Shakespeare, în regia lui Matthias Langhoff, versiunea scenică a textului fiind semnată de regizor şi de Eszter Biro. Trupa Teatrului Maghiar de Stat din Cluj.
  Matthias Langhoff este recunoscut pentru interpretările şi reinterpretările textelor pe care le pune în scenă. Pentru lecturile în cheie modernă, cât mai contemporană… E şi cazul spectacolului care a deschis FNT-ul, inclus în secţiunea Premiere. E-adevărat că Matthias Langhoff este unul dintre numele importante ale regiei europene la acest moment, că debutul la Berliner Ensemble îl recomandă, că e prima dată când lucrează în România, că montările sale de cele mai multe ori au intrigat şi au invitat la dezbateri, că spectacolul său ar fi putut fi o propunere interesantă… Dar „Măsură pentru măsură” – deopotrivă cu
  Citeste tot pe Yorick
• Să vezi Shakespeare şi să mănânci o îngheţată de Doina Uricariu sursa: Cotidianul
  Să vezi Shakespeare şi să mănânci o îngheţată. În regia lui Matthias Langhoff şi Eszter Biró. Nu. Invers. Să mănânci o îngheţată şi Shakespeare să se uite la tine. Cam aşa începe spectacolul „Măsură pentru măsură", construit brechtian, dar şi în stilul dadaist lansat la "Cabaret Voltaire", celebrul fief de la Zürich, înfiinţat de Hugo Ball şi partenera lui Emmy Hennings. Un cabaret artistic şi politic unde creau şi se vânzoleau Marcel Iancu, Tristan Tzara, Richard Huelsenbeck şi Jean Arp. Să trăieşti. Să crezi în maşina şi maşinăriile artei şi să dispreţuieşti ideologiile, vorba afişului exhibat în vremurile acelea care schimbau lumea, care se tot schimbă înlocuind lozincile artei cu cele despre maşina artei a lui Tatlin. Să supravieţuieşti crizelor şi dictaturilor. Tuturor poftelor. Puterii care vrea să pună ordine şi măsură în toate şi ajunge să „reg(u)leze" totul, sub semnul haosului şi circului.
  Citeste tot pe Cotidianul
• Măsură fără jumătăți de măsură de Alexandra Felseghi sursa: Revista Tribuna
  Aseară a fost avanpremiera spectacolului Măsură pentru măsură, după William Shakespeare, în regia lui Matthias Langhoff. Da, la Teatrul Maghiar, unde altundeva? Eveniment care a marcat deschiderea stagiunii. Dacă vă înarmaţi cu muuuultă răbdare (spectacolul durează 4 ore!), unii din voi ar putea avea surprize plăcute. Asta în cazul în care vă place Brecht şi aţi ajuns la un spectacol de Shakespeare. După mine, spectacolul lui Langhoff este un melanj "shakespearobrecht" care se întâmplă atât pe o scenă rotativă, în avanscenă, cât şi în public, pe coridoarele teatrului sau chiar înafara lui, peste tot! Actorii se aleg dintre noi, oscilează (la fel ca şi noi) între stări pozitive şi negative, între curăţenie şi viciu, spiritual şi carnal. Shakespeare a scris o comedie, însă burlescul ei este dat de mici songuri inserate în text, în improvizaţia actorilor (mai ales a lui Hatházi András) şi într-un iz de comedie neagră (tăierea capului condamnaţilor la moarte). În unele momente din spectacol Shakespeare pare să fie îngropat de tot de aceste elemente, însă, ca o surpriză, el revine scenele următoare, mai în forţă. Se lucrează mult cu atenţia publicului: în momentul în care linia devine greu de urmărit şi apar dificultăţi în concentrare, se întâmplă un artificiu, o improvizaţie, o referire la societatea de astăzi şi... iar devine interesant. Acest lucru oferă dinamism spectacolului; n-am simţit o secundă că sub aspectul dinamic ar exista reminiscenţe putrezite ale teatrului mort. Dimpotrivă, un spectacol dinamic pe dinafară şi pe dinăuntru, "un joc sincer" al actorilor, cărora le plăcea, în mod vizibil, să cânte, danseze şi să joace aceste personaje. Un tur de forţă adevărat, susţinut de Hatházi András, Bogdán Zsolt, Orbán Attila, Bíró József, Dimény Áron, Szucs Ervin, Keresztes Sándor, Buzási András, Köllö Csongor, Pethó Anikó, Kató Emöke şi Varga Csilla. Fiecare din ei interpretează minim două personaje şi fiecare din aceste două personaje se află la antipodul celuilalt, pentru a sublinia natura duală a firii omeneşti.
  Convenţia este clară, atâta timp cât la începutul spectacolului ni se prezintă actorii care vor juca în
  această seară pentru noi. Cum spunea şi Polonius o dată: "Au sosit actorii. Cei mai buni actori din
  lume, fie în tragedie, fie în comedie, dramă istorică, pastorală, comedie pastorală, pastorală istorică,
  tragedie istorică, pastorală istorico-tragi-comică, piese încorsetate sau poeme fără canoane: Seneca
  nu poate fi prea grav, nici Plaut prea uşuratic (...)" Teatrul ajunge la unul din sensurile principale: de
  acelea de a arăta oamenilor cum sunt, în speranţa că o dată se vor schimba. Teatrul nu este o armă a acuzaţiilor, ci una de atac (vezi Cursa de şoareci, din Hamlet). Singurul travesti este personajul călăului. El este, de fapt, o EA care ucide bărbaţii acuzaţi de slăbiciunea lor pentru femei. Esenţa piesei într-o singură scenă!
  Spectacolul este împărţit în două lumi: Biserica şi Bordelul (cam ca în viaţa de zi cu zi, dacă vă
  amintiţi că, până nu demult, lângă biserica Schimbarea la faţă se deschisese un sex-shop),populate de oameni care gândesc fie de la brâu în sus, fie de la brâu în jos şi uneori se încurcă între ei
  (ca în cazul lui Angelo). Mi-a plăcut decorul (pictat de Arthur Bota, asistenţi: Carmencita Brojboiu şi Samaël Steiner), o combinaţie de anarhie (Fuck the KING!), pop art, şi afişe din anii '40 "She might be a bag of trouble. Siphillis-Gonorrhea" lipite peste tot. În jurul unui ax se rotesc 4 decoruri: biserica, strada, închisoarea şi cabinetul lui Angelo. Înafara acestora, foarte "în ochii spectatorilor" e bordelul. Contrapunct comic este proxenetul Pompey (interpretat de Hatházi András), cu un limbaj fele apă fele viz, cum se spune, un fel de Falstaff modern, brut şi aparent "out of context". În partea a doua a spectacolului îşi face numărul de glume la adresa societăţii de astăzi (pe care publicul român nu le va înţelege, dar le va deduce), un stand-up comedy înfipt cam înspre punctul culminant, pentru a tărăgăna finalul. Totul se termină într-o muzică infernală,personajele dansează, iar Isabella (Pethó Anikó) este pasată ca o păpuşă moartă în braţele bărbaţilor, care fac ce vor cu ea. The End.
  Acestea fiind spuse, avanpremiera de aseară a fost un spectacol bun, care m-a prins din primele
  minute. În plus, chiar dacă nu vă place nici Shakespeare, nici povestea în sine, nu puteţi să nu
  admiraţi calităţile vocale ale celor care cântă pe scenă.
• Mașina de iubit, divină și umană. O perspectivă (parant)etică de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
  O arhitectură semantică monumentală propune regizorul Matthias Langhoff în Măsură pentru măsură de Shakespeare, spectacolul care a deschis stagiunea teatrală 2010/2011 a Teatrului Maghiar din Cluj, în 22 septembrie. Langhoff e renumit pentru felul acut în care încarcă o piesă cu noi semnificaţii, cu aluzii la situaţii şi întâmplări de astăzi, fără a pierde însă firul roşu al acţiunii originare. Aşa se întâmplă şi în Măsură pentru măsură, un spectacol mare din toate punctele de vedere – durează patru ore, are un decor amplu, cu scenă turnantă, propune mai multe registre de
  joc actoricesc, include scene de improvizaţie şi secvenţe muzicale, are un limbaj foarte dur uneori şi
  în ansamblu şochează spectatorul “cuminte”, care-l vede pe Shakespeare ca un autor “clasic” şi decent.
  Regizorul a edificat un construct baroc, impozant, în care se identifică trei planuri cronotopice.
  Primul ar fi cel genuin al piesei shakespeariene, al poveştii Ducelui care sondează nivelul etic al supuşilor săi, fie de jos, fie de la vârful piramidei sociale. Mica istorie a personajelor se consumă
  însă pe fundalul marii Istorii, redată printr-un colaj video care apare de câteva ori şi în care îi
  vedem pe Stalin şi Mao, Kennedy şi Reagan, Ceauşescu şi Fidel, toţi eroii unui veac zbuciumat, mai ales în perspectivă morală. Al treilea registru este cel extrem-contemporan, închegat în momentele de improvizaţie, hiper-focalizat, unde protagoniştii invocaţi sunt Isărescu, Meleşcanu, Marko Bela, Tokes sau… mama Omida! Deşi aparent abuzivă, hermeneutica lui Langhoff nu devine magmatică. Fiecare din aceste planuri are o autonomie semantică exactă, întreţesându-se într-un ansamblu coerent, dar care permite jocul sensurilor, câtă vreme contextul e unul generic. Miza din Măsură pentru măsură, demonstrează regizorul german, e validă indiferent de un moment istoric. De altfel, Langhoff a mai realizat astfel de chestionări implicate ale condiţiei umane şi în alte montări ale
  sale, cum ar fi Cvartet de Heiner Muller sau Dumnezeu ca pacient, după Lautreamont, jucate şi
  în România. Se adaugă celor trei planuri un al patrulea, muzical, în care sunt interpretate câteva
  sonete shakespeariene, accentuând anumite situaţii scenice dar oferind totodată un contrapunct mai
  profund reacţiilor egotice ale personajelor. Muzica creată de Vasile Şirli se dovedeşte extrem de inspirată pe partiturile de durată, un amestec de sonuri clasice şi inflexiuni moderne, şi foarte pregnant-economicoasă în contrapuncte, când spectacolul îşi schimbă gama, ca să zic aşa.
  Decorul spectacolului respectă formula devenită deja tipică a mărcii Langhoff: o turnantă care conglomerează biroul Ducelui, puşcăria, cartierul (adică strada, bordelul, lumea viermuindă a periferiei) şi mănăstirea. Asimetria construcţiei şi efectul de monumentalitate ostentativ-convenţională (cam ca în scenografia de operă, aici însă stridentă, voit) pun în văz un alt accent semantic al ansamblului.
  Decorul a fost imaginat chiar de regizor şi, alături de pictura lui Arthur Bota (cu afişe sau mari picturi
  de tip pop-art, cu inscripţii din cele mai diverse, şocante sau radicale) şi costumele Carmencitei
  Brojboiu (de la costume de stradă, discrete şi sobre, la “uniforma” inflexibilului Angelo, cămaşa înflorată ori rasa călugărească purtate de Ducele travestit sau la spectaculoasele veşminte feminine, de curvă sau călugăriţă), alcătuieşte o identitate vizuală foarte reuşită a spectacolului. Cromatica “tare” a decorului e estompată sau subliniată, după caz, de un ecleraj complex.
  Langhoff lucrează nu doar extra-textual, ci şi meta-textual. Încă de la începutul spectacolului se
  face o pledoarie pentru arta actoricească (e monologul din Hamlet), iar la finalul acesteia pe capul
  interpretului e pus chiar chipul lui Shakespeare, într-o trimitere fără echivoc. În schimb, regizorul
  adaugă o anume ambiguitate etică personajelor shakespeariene, nici unul dintre acestea nefiind cu
  desăvârşire inocent. Ducele poate fi şi crud sau tiranic, Isabela oscilează între iubirea de Dumnezeu
  şi cea pentru fratele său vinovat, Escalus se dovedeşte prea slab pentru a se opune exceselor lui
  Angelo. Fireşte, acestea sunt datele originare ale personajelor, însă din jocul actorilor reiese un accent în plus, derivat din concepţia regizorală.
  Actorii din Măsură pentru măsură au jucat impecabil, asigurând forţa, fineţea şi impactul unei reprezentaţii de patru ore, în care dinamica scenică este susţinută şi variată, cu momente dramatice şi comice, cu interludii create ad-hoc şi scene consumate nu doar pe scenă, ci şi în sală, printre spectatori, sau în foaier, în timpul pauzei. Fără îndoială, factotumul spectacolului este Hathazi Andras
  (Ducele, Pompeius), care şi-a demonstrat virtuozitatea şi capacitatea de a alterna registre de interpretare uneori opuse. De la rigoarea înţeleaptă de conducător la ipostaza de “provocator” al intrigii (Călugărul) ori la cea de personaj periferic, în care mixează savuros cuvinte în maghiară şi română, cu inflexiuni ţigăneşti (e dialectul “de Mănăştur” al limbii maghiare, au afirmat cunoscătorii), Hathazi a întruchipat practic o galerie de caractere umane, fără a pierde în nici una din posturi identitatea personajului redat. E unul din cele mai spectaculoase şi notabile roluri ale actorului, care-l face un concurent redutabil pentru premiile teatrale ale anului următor. Bogdan Zsolt a redat corect inflexibilitatea lui Angelo, “locţiitorul”, deşi a estompat ceva din patima care-l face pe acesta să abdice tocmai de la principiul etic clamat cu îndârjire. Cu fineţe şi atenţie l-a jucat Orban Attila pe Escalus, cel mai echilibrat personaj al piesei, iar Dimeny Aron (Lucio), Szucs Ervin (Claudio) şi Kollo Csongor (Bernardino) au avut momente de strălucire scenică: primul în secvenţa în care trădează prietenia Ducelui, denotând un cameleonism ce-l va duce apoi la pierzanie, al doilea în dialogurile cu Isabela, al treilea într-o savuroasă scenă de puşcărie, când strigă imperativ că n-are chef să fie executat, pentru că a băut toată noaptea. Varga Csilla (Julieta, Maica Francesca, Fatima) îşi întruchipează onest personajele, exact în spiritul ansamblului, în timp ce Keresztes Sandor (Cot) şi Buzasi Andras (Spumă) sunt eroii pitoreşti ai acţiunii, cei care dau culoare “lumii de jos”, a oamenilor obişnuiţi. Kato Emoke (Dna Răsfrecată, Mariana, Groaznic) are un moment de graţie în ipostaza de călău (e arhetipul unei feminităţi castratoare în economia semantică a spectacolului), jucând cu aplomb şi celelalte partituri. O interpretare care confirmă evoluţia ei profesională ascendentă are şi Petho Aniko (Isabela), cu o ştiinţă a nuanţării, o alternanţă de sensibilitate şi
  putere explozivă care certifică încă o dată, după Unchiul Vania şi Strigăte şi şoapte, talentul şi
  munca asiduă ale tinerei actriţe. Petho Aniko a devenit o voce clară în corul profesioniştilor
  desăvârşiţi ai Teatrului Maghiar. Un rol cu totul special, întrucât încărcat specular-semantic, are în
  Măsură pentru măsură Biro Jozsef (Temnicerul).
  Departe de a fi o brută insensibilă, orb executant al poruncilor de sus, personajul dezvoltă o uluitoare
  empatie faţă de victimele indeciziei etice, care merge până la înfruntarea lui Angelo şi “complotul”
  ce-l va salva pe Claudio. Biro a redat cu o remarcabilă fineţe şi discreţie această partitură care face din personajul său un complement al pivotului imaginat de personajul dual Duce-Pompeius. În mod paradoxal, dar excelent susţinut semantic, Temnicerul devine în montarea lui Langhoff exact etalonul atitudinii morale, care măsoară cel mai bine măsurile fiecăruia.
  Măsură pentru măsură oferă spectatorului câteva scene memorabile, precum cea a dialogului dintre
  Angelo, Pompeius şi Poliţai, aproape absurd prin poziţia de Pristanda ce malaxează lexicul a celui din
  urmă şi cea de teaser de periferie a celui de-al doilea, precum secvenţa cvasi-naturalistă a tăierii
  unui cap de cadavru, pentru a salva capul lui Claudio, ori precum momentul de glorie al lui
  Bernardino, declasatul ce nu vrea să moară. Amploarea spectacolului a determinat însă, la premieră,
  şi câteva disfuncţii, care pot fi remediate până la următoarea reprezentaţie: în partea a doua există un aflux un pic excesiv de momente muzicale, scena “demascării” lui Angelo trenează şi e plină de timpi morţi, delirul Călugărului-Duce nu are un declic evident şi e stridentă, iar momentul final, din această cauză, se estompează nepermis.
  Dincolo însă de aceste observaţii…
  …Cred că, aşa cum am scris şi în titlu, Măsură pentru măsură propune o perspectivă (parant)etică
  nu doar a textului shakespearian, cu semnificaţiile sale, ci şi a teatrului în configurarea sa postmo -
  dernă şi a condiţiei umane dintotdeauna. E un spectacol-şoc, de artă teatrală pură, dar şi de
  hermeneutică socială, în cheie post-industrialistă. Rămâne doar ca fiecare spectator-cititor să
  descopere singur definiţia exactă a cuvântului-valiză pe care l-am folosit.