Ne place Shakespeare (I) de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
Festivalurile teatrale românești, cele internaþionale, în speþț, au familiarizat în timp publicul autohton cu montãri strãine, de cele mai diverse formule și calibre valorice. În general, însã, cu câteva notabile excepții – precum Festivalul „Man.In.Fest” de la Cluj, axat pe formule teatrale experimentale – programele festivalurilor au un aer destul de eclectic. De aceea, un eveniment de solidã unitate tematicã, cum este Festivalul Internațional „Shakespeare” de la Craiova, face figurã aparte în peisajul românesc de gen. Ediția de anul acesta, a VI-a, a reunit în capitala Olteniei câteva trupe faimoase și producții montate de regizori reputați, de la compania Cheek by Jowl din Londra sau Malîi Teatr din Sankt Petersburg la Peter Brook sau Eimuntas Nekrosius. Am vãzut spectacole în registre variate, de la rigoarea geometricã la abordarea antropologicã, însã toate de cea mai bunã calitate actoriceascã și scenicã. Firește, fiecare spectator a rezonat în cheie personalã la „ofertã”, chiar și criticul având, intim, opțiunile sale. Nu se poate însã, obiectivându-mã, sã nu remarc virtuozitatea cu care a fost elaboratã fiecare montare, chiar dacã mai rece sau mai ludicã, mai introvertitã sau mai spectaculoasã. Tocmai aceastã bogãþie de interpretãri a dat farmecul lecturilor scenice shakespeariene.
...................................................................................................................................................
Ceva mai puțin deschisã cãtre public s-a dovedit producția teatrului-gazdã, Naționalul „Marin Sorescu” din Craiova, cu Mãsurã pentru mãsurã, în regia lui Silviu Purcãrete. Spectacolul este abil încifrat-descifrat regizoral, îndeajuns de dinamic înscenat, cu o manevrabilitate a decorului de-a dreptul remarcabilã, jucat acceptabil, cu bune creșteri ale unor interpreți, însã reprezentația din Festivalul „Shakespeare” a pãrut multora, inclusiv mie, nu prea convingãtoare.
Montarea pune bine în luminã orizontul jocului uman de putere pe care-l propune textul shakespearian. Atmosfera este una de crepuscul social, de promiscuitate moralã parazitatã de un soi de ipocrizie politicã (gândiți-vã, în pandant, la corectitudinea politicã) ilustratã de „artificiul” ducelui, retras din lume pentru a verifica suportul etic al ținutului sãu. Mãsurã pentru mãsurã e un spectacol foarte trist, mizer chiar, iar mediul în care se consumã acțiunea sa, figurat prin spații strâmte, ca-de-subpãmânt, obscur-luminoase, cu personaje ce vin parcã din cimitire de mumii pale, cu pãr vâlvoi și unghii lungi, e sugestiv în cea mai înaltã mãsurã. Nedreptatea, drapatã în faldurile aristocrate ale „statului” ce nu greșește niciodatã, se aratã în toatã hidoșenia sa. Pãcatul lubric al tânãrului Claudio, cel ce încalcã tabuul moral, e reflectat specular nu doar în manevrele negociatorerotice” ale locțiitorului ducal Angelo, cel ce va încerca s-o seducã pe sora-cãlugãrițã a inculpatului, sâvârșind el însuși aceeași crimã, ci și de însuși ducele, aparent veghetor integru și judecãtor incoruptibil al rectitudinii etice, care va fi un satir la fel de pulsional precum aghiotantul sãu. Frumoase sunt, în spectacolul craiovean, unele scene de grup, în care jocul de putere, strãlucirea calpã a unor personaje versus lingava vieþuire cvasi-animalicã a altora se vede cu evidențã. Ingenioasã structurarea decorului, cu planuri care interfereazã, limitând/reconfigurând spațiul de joc, pe un zgomot acut de tren mergând, ce sugereazã fie trecerea momentului scenic, fie trecerea timpului însuși, încât cronotopul dramatic se dilueazã pânã la a deveni familiar spectatorului de azi.
Probabil cã opacitatea pe care o acuzam la reprezentația din festival s-a datorat unei temporizãri nepermise a jocului actoricesc, mult mai puțin eficient decât ar fi fost necesar unui ritm de croazierã al spectacolului. Prima parte, de altfel, a decurs într-un ralanti obositor, care a șters cu totul strãlucirea presupusã (semanticã) a secvențelor dramatice. Abia partea a doua și-a gãsit un resort dinamic, însã ansamblul a avut o paloare bizarã. S-au distins, dintr-o magmã de partituri monocorde ori stridente (cum au avut Ilie Gheorghe, ducele ori, respectiv, Ana Ularu – Isabella, sora lui Claudio), doar douã roluri cu pregnanțã scenicã: cel al lui Valentin Mihali (Angelo, locþiitorul), lubric, histrionic, demagog moral și satir erotic, dar și versatil cameleon social, și cel al lui Sorin Leoveanu (Lucio), un Gicã contra, inaderent la baletul etic al aristocraților, sincer pânã la frondã, sfidãtor
întrucât natural în atitudini.
Mãsurã pentru mãsurã e un spectacol pe care, mai ales datoritã inflexiunilor sale semantice, mi-aș dori sã-l revãd la o temperaturã scenicã mai aproape de incandescența montãrilor cu tâlc ale lui Purcãrete.
