Pe 5 iunie, Teatrul “Toma Caragiu” din Ploieşti şi-a adus propriul tribut la Anul Caragiale, montarea piesei “O scrisoare pierdută” în regia lui Lucian Sabados, în turneu la Odeon. Prilej pentru amatorul de teatru din capitală să mai vadă “ce mai fac băieţii ăia din provincie”.
Poate nicăieri, dihotomia “capitală / provincie” nu funcţionează mai nedrept şi mai paralel cu realitatea decât în teatru. Şi aici nu mă refer la mâna de critici care se pricep, care colindă cu sfinţenie teatre din toată ţara şi vizionează spectacole, ci la marea masă de snobi neamuzanţi care merg la teatru să efectueze un act cultural.
În plus, mai aveam o teamă viscerală: “O, nu. Nu din nou Caragiale”. Caragiale are două niveluri de geniu: unul superficial, la nivel de poante, care bat şi acum, cu lejeritate, orice sitcom, şi unul profund, la nivel de paradoxuri ale fiinţei umane. Montări grosiere, penibiluţe, cu interpretare sinistru exagerată,
Citeste tot pe
Tabu
