Cel care ne-a făcut cunoştinţă cu Mitică a fost marele I. L. Caragiale. În viziunea dramaturgului, Mitică nu avea nume de familie şi asta deoarece oraşul, boema, cafeneaua erau familia şi reşedinţa lui. Citadin prin excelenţă, Mitică afişează o premeditată detaşare faţă de gravitatea lumii. Mai curând cinic decât solidar sau empatic, el este un comentator acid şi lapidar al marilor „tragedii” pornite din zona faptului divers.
Camil Petrescu îl reabilitează pe Mitică. Devenind Popescu, el păstrează totuşi ceva din portretul causticului său predecesor – trezeşte aceeaşi fascinaţie, e înnobilat de aura cuceritorului de o noapte, a cavalerului rătăcitor şi nonşalant, lipsit de prejudecăţi. Mitică Popescu reprezintă un magnetic amestec de inocenţă şi jamanfişism, umor, culoare şi candoare, genul de om pe care nu te poţi supăra, în graţiile căruia îşi doreşti să fii, şi care mereu îţi scapă printre degete.
Până la final,
Citeste tot pe
Acta est fabula