Nu mi-a plăcut niciodată Naţionalul din Bucureşti. Mare, opulent, grandios, profund autoadmirativ, profund lipsit de umor. Cam aceleaşi motive pentru care nu l-am „prizat“ pe Eminescu (poetul, nu strada). Apropo, formularea cu „prizatul“ nu e-a mea, ci a lui G. Călinescu – ca să nu se-nţeleagă că cine ştie ce altceva „prizez“ eu!
Nici piesa* despre care vorbim nu m-a impresionat, măcar că-i o treabă la care se râde, deci plină de umor. Eu n-am râs. Poate din prostie, cum susţin mai toţi prietenii mei, sau poate pentru că n-am înţeles ideea, ideile, poantele, n-am reuşit să prind firul acţiunii, piesa nu m-a „sorbit“ în universul ei (cum se întâmplă atunci când piesa şi spectatorul se pupă perfect). Am intrat în Sala Mare bou, vorba ţăranului, şi-am ieşit vacă. Nici hăhăială, nici lacrimi & muci, nici catharsis, nici nimic. Doar admiraţie pentru efortul depus de actori.
Ceea ce a-ncercat autorul e de toată stima,
Citeste tot pe
Academia Cațavencu