Recunosc: nu mă număr printre cei care consideră drama lui Caragiale drept o capodoperă; nici măcar o mare reuşită. Ea pare a confirma, mai curând, suferinţa autorului în faţa acuzelor venite dinspre cam toate segmentele societăţii vremii, potrivit cărora capacitatea sa de transfigurare a adevăratelor probleme umane ar fi fost limitată, făcându-l doar să se distreze prin reflectarea unui cotidian meschin, superficial, precar; că teatrul său ar fi fost tributar exclusiv unor realităţi vulgare, minore, populate cu oameni de două parale şi cu întâmplări, chipurile, mărunte, netipice românilor. Altfel spus: pentru inamicii săi, deloc puţini, Caragiale ar fi fost doar un "Nea Cutare, scârţa-scârţa pe hârtie" ce n-ar fi meritat să fie luat în serios, din moment ce nu ştia decât să persifleze naţia şi marile ei valori, sentimentele profunde, copleşitoare, etc. De unde şi respingerea candidaturii sale la premiile literare importante şi refuzul de
Citeste tot pe
Agenda LiterNet