editeaza

• 1
• 2

• O versiune incitantă… de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  Ultima piesă și singura dramă scrisă de nemuritorul Caragiale, “Năpasta”, atrage regizorii spre a oferi variante teatrale personale, cu intenții de modrenitate. (Rămâne renarcabilă, de pildă, versiunea scenică prezentată la Naționalul bucureștean de către regizorul Radu Afrim.) Regizorii Andrei și Andreea Grosu, construiesc o versiune axată pe tema adevărului și rolului său major în existența oricui; personajele așezate pe scaune în fața publicului sunt supuse judecării de către acesta pentru faptele lor, în numele căutării adevărului privind moartea soțului Ancăi. Scenografia minimalis concepută de Vladimir Turturică se rezumă la un decor simplu, un fundal uniform gri, o masă și patru scaune. Actorii intră în scenă pe o melodie cunoscută tinerilor iubitori ai rock-ului și confruntările dintre cele patru personaje sunt susținute în momente importante, de un microfon care trece de la unul la celălalt. Efectul regizoral al microfonului
  Citeste tot pe Spectator
• Năpasta fast forward de Bogdan Burileanu sursa: Agenda LiterNet
  Recunosc: nu mă număr printre cei care consideră drama lui Caragiale drept o capodoperă; nici măcar o mare reuşită. Ea pare a confirma, mai curând, suferinţa autorului în faţa acuzelor venite dinspre cam toate segmentele societăţii vremii, potrivit cărora capacitatea sa de transfigurare a adevăratelor probleme umane ar fi fost limitată, făcându-l doar să se distreze prin reflectarea unui cotidian meschin, superficial, precar; că teatrul său ar fi fost tributar exclusiv unor realităţi vulgare, minore, populate cu oameni de două parale şi cu întâmplări, chipurile, mărunte, netipice românilor. Altfel spus: pentru inamicii săi, deloc puţini, Caragiale ar fi fost doar un "Nea Cutare, scârţa-scârţa pe hârtie" ce n-ar fi meritat să fie luat în serios, din moment ce nu ştia decât să persifleze naţia şi marile ei valori, sentimentele profunde, copleşitoare, etc. De unde şi respingerea candidaturii sale la premiile literare importante şi refuzul de
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• „Năpasta” vinei unanime de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Adevărul este unul dintre cele mai nobile deziderate ale oamenilor de bine. De mic eşti învăţat să nu minţi. Scrie şi în cărţile sfinte. În numele lui se fac sacrificii şi chiar se moare. Acel adevăr pur, superior, care pluteşte deasupra mizeriei comune, care păstrează ceva din frumuseţea nebuniei unui Quijote îndrăgostit la modul ideal de o Dulcinee perfectă, Acel Adevăr, este, de fapt, o himeră periculoasă, un joc al ielelor care poate duce la o nebunie pe cât de romantică, pe atât de inutilă. Idealiştii care luptă azi în numele unui adevăr absolut nu mai sunt cavaleri rătăcitori cu armuri strălucitoare şi cai albi, ci ultimii mohicani ai unui trecut de glorie din care ei se încăpăţânează să mai păstreze cioburi de speranţă într-un prezent în care minciuna a devenit sinonimă cu virtutea. „Eu îl respect, mamă, chiar dacă e hoţ, că ştie să fure cu cap” sau „Ei, cum, necum s-a descurcat, e isteţ, ce dacă minte” – sunt
  Citeste tot pe Yorick