Cu spectacolul său, „Năpasta“, de la Teatrul „Toma Caragiu“ din Ploieşti, regizorul Cristi Juncu vrea să obţină tensiune maximă dintr-o mişcare minimă. De puţine ori reuşeşte.
Desfăşurat aproape în ralanti, cu un timp de poveste dublat de un timp de aşteptare, spectacolul cucereşte prin idee şi dezamăgeşte prin faptul că nu reuşeşte s-o fructifice pe deplin.
Ce îi reuşea regizorului Vlad Massaci în spectacolul „Frumos", după Jon Fosse, de la acelaşi teatru, adică un timp suspendat, ameninţat mereu de fiorul unei tragedii posibile, îi reuşeşte mai puţin lui Cristi Juncu.
Povestea ajunge repede la punctul ei de coacere, fără o expoziţiune prea lungă. Avem un triunghi conjugal, format din văduva recăsătorită cu ucigaşul fostului soţ (două laturi) şi prietenul actualului soţ, actual amant al actualei soţii (a treia latură). Foarte repede sunt aşezate, aşadar, ingredientele unui thriller psihologic, iar jongleria cu secretele
Citeste tot pe
Adevărul literar și artistic