editeaza

• 1
• 2
• 3

• Simbolurile lui Afrim în Năpasta: FNT 2013 de Dana Țabrea sursa: Ziarul de Iași
  Numai prin şocul şi surpriza, produse ale inconştientului colectiv, se mai poate astăzi omul elibera de sentimentele negative care îl asaltează.
  Drama Năpasta mai poate interesa un cititor astăzi pentru intrigă şi din punct de vedere psihologic (nu neapărat dramaturgic), iar regizorul Radu Afrim o pune în valoare printr-o lectură simbolică, cu mijloacele-i caracteristice (song, ambivalenţa categoriilor estetice, mişcare scenică, atmosferă de răsunet), unele noi (replierea spaţiului de joc, cromatică în culori complementare - roşu şi verde), revenind, totodată, asupra ideii de recontextualizare a textului clasic, atât printr-o scenografie actuală, cât şi prin sfidarea canoanelor.
  Rescrierea scenică a piesei lui Caragiale mută accentul de pe personajul feminin central, Anca (Simona Popescu/ Crina Semciuc), aducându-l în prim plan pe nebunul Ion (Marius Manole). Partitura acestuia din urmă, de o frenezie uimitoare (dansul lui Ion eclipsează orice alt
  Citeste tot pe Ziarul de Iași
• Ce-i datoreaza Caragiale lui Afrim... de Calin Ciobotari sursa: AltIași
  Printre prejudecatile cele mai adanci ale oamenilor de teatru, dar si ale filologilor, se numara una referitoare la Caragiale: nenea Iancu, zice-se, n-ar fi avut organ pentru drama sau, in orice caz, valoarea comediilor sale ar pune in umbra, fatal si fara drept de apel, incercarea numita „Napasta”. Iata de ce, piesa aceasta, publicata in 1890 in „Convorbiri literare”, a fost privita mereu cu rezerve si, daca a fost montata, a fost montata nu atat din convingere cat din faptul ca autorul ei era cine era, pe principiul ca „daca e Caragiale, merge!”. Nu vreau sa trec aici sub tacere propriile mele pejudecati asupra acestui text, pe care, pana mai ieri, eram tentat sa-l asum doar ca pe o fila quasi-banala din istoria dramaturgiei romanesti, o drama din lumea satului autohton, cu personaje mai mult schitate, si cu o tema a razbunarii destul de uzata si blestemtata de previzibil.
  Ei bine, abia dupa ce am vazut spectacolul lui Radu Afrim, de la Teatrul National Bucuresti,
  Citeste tot pe AltIași
• Mitologia de România de Doru Mares sursa: Yorick
  Diseară, la Iaşi, Gala UNITER va desemna, drept primus inter pares, cel mai bun spectacol al anului 2012, având a se alege între Năpasta lui Radu Afrim, Două loturi al lui Alexandru Dabija, ambele de la Teatrul Naţional din Bucureşti, şi Călătoriile lui Gulliver al lui Silviu Purcărete, produs de Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu. Nădăjduiesc să nu fi lipsit de pe masa juriului de nominalizări Îngeri în America al lui Victor Ioan Frunză, de la Metropolis, Conu Leonida faţă cu reacţiunea al lui Purcărete, de la Naţionalul bucureştean, ori Oedipus, al lui Szabó K. István, de la Teatrul Szigligeti din Oradea. Pentru mine, câştigătoare sunt toate, textul de faţă fiind generat pur şi simplu de faptul că am văzut recent creaţia lui Radu Afrim după piesa lui I. L. Caragiale.
  În mai toate cronicile relative la acest spectacol se face referire la inovaţia retorică. Personal, cred că este mai mult de atât. Pe de o parte, nu este întâia oară când
  Citeste tot pe Yorick
• O Năpastă cosmopolită de Ioana Moldovan sursa: Revista 22
  De când a început stagiunea teatrală 2012 / 2013, cele mai multe vizite le-am făcut la Teatrul Național din București. E o situație neobișnuită, căci ani la rând intram în sălile celui mai mare mall-teatru românesc doar ca să văd spectacole străine venite în turneu în Capitală, fie că erau din provincie sau din străinătate. „Ca la Național“ devenise o etichetă stilistică, dar care nu se referea la lucrurile ieșite bine, în general. De când însă noile săli ale complexului se deschid una câte una, spectacolele au devenit altceva. Aceiași actori ai Naționalului, secondați de tineri actori aduși prin contracte de colaborare complicate – sistemul teatral de stat nu favorizează și nu agreează participarea personalului artistic de tip free-lancer –, reușesc să se miște altfel. Iar rezultatele sunt spectaculoase.
  Când, în septembrie 2012, am aflat că Radu Afrim pregătește Năpasta de I.L. Caragiale la TNB, am rămas fără replică.
  Citeste tot pe Revista 22
• Afrim, Caragiale et comp. (II) de Maria Sârbu sursa: Jurnalul
  Folosesc des “uluitor”, pentru că asta e cuvântul obsedant în legătură cu acest personaj. Şi toţi actorii sunt fermecători şi-şi construiesc personajele în partea lorsublimă şi sublimul fiind după puteri.
  L-am lăudat pe Manole şi el mi-a spus cuminte: “Ei, doamnă, dar şi rolul”.
  Şi m-a impresionat mai cu osebire Simona Popescu. Avea o încărcătură atomică, o durere devastatoare, o confuzie totală şi “nimic nu se discerne”. E foarte departe şi foarte aproape de Anca lui Caragiale aşa cum o ştiam eu. Mi se pare că acest rol din acest spectacol a născut o stranie actriţă.
  Şi-n spectacol mai este Luiza Zan, fără de care spectacolul n-ar fi avut inimă. Într-o zi, Luiza Zan mi-a dat lecţii despre responsabilitate, destin şi existenţă. N-o cunosc personal. În spectacol, e timidă cum sunt toţi cei care îl înţeleg pe Afrim, că toţi cei care-i înţeleg talentul şi nu se apropie prea tare de el (în viaţă) să nu se ardă.
  Citeste tot pe Jurnalul
• Năpasta 2.0 de Silvia Dumitrache sursa: Observator Cultural
  Afrim a făcut-o din nou – adică a revenit la acel épater les bourgeois prin care s-a făcut cunoscut şi a venit, pe scena Sălii Media a TNB-ului, cu o montare care să zguduie toate aşteptările legate de Caragiale. Anul Caragiale – un an prolific şi cu multe producţii caragialiene inedite, majoritatea aduse în contemporaneitate – s-a încheiat în forţă, cu montarea lui Afrim, după piesa Năpasta.
  Din structura piesei lui Caragiale, Afrim nu a mai păstrat decît scheletul, din care se pot identifica liniile mari ale subiectului, dar, dincolo de asta, să nu vă aşteptaţi să îl regăsiţi pe nenea Iancu. Pentru că a păstra subiectul nu înseamnă şi a menţine şi atmosfera unei scrieri, iar în spectacolul lui Afrim, Caragiale nu mai este de găsit pe nicăieri. Nici în personaje, nici în decor, nici în tensiunea care ar trebui imprimată trioului Anca-Ion-Dragomir. E un spectacol rece, minuţios contruit, strălucitor ca o prezentare de modă (de
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Purgatoriu by ANCA de Oana Stoica sursa: Dilema veche
  „În beciul cu morţii, Ion e frumos / Întins gol pe piatră, c-un fraged surîs.“ Versurile lui Arghezi îmi inundă mintea pe repeat în finalul spectacolului de la TNB al Afrim-ului, Năpasta. Pieta: Ion Nebunul, gol, zace pe un catwalk, cu chipul murdar de ţărînă şi ochii deschişi, înconjurat de manechine cu rochii roşii şi trupuri însîngerate, în finalul unei prezentări de modă haute couture. Privirea lui, îngheţată de moarte, e sfidătoare. Nu pare că a murit, ci că s-a întors din morţi ca să blesteme. E consecinţa logică a unui show în care sexualitatea ţîşneşte febril din ură, învelită în blesteme şi frică, bîntuită de năluci cu măşti de paparudă care foşnesc ameninţător din catrinţe, lăsînd în urmă adierea rece a unui voal de mireasă. Un spectacol elegant şi primitiv în egală măsură, cu elemente brute, terestre, împlîntate într-o ţesătură fină. Un amestec de texturi de mare clasă, ca la designerii de lux.
  Citeste tot pe Dilema veche
• "Năpasta", un thriller macabru despre seducţie şi psihoza iubirii de Doina Uricariu sursa: Cotidianul
  Radu Afrim: un regizor pe care-l aştept pe scenele de la New York
  Titlul acesta poate să-i supere pe câţiva regizori mari şi critici de teatru care se lasă mai greu convinşi de ideea că Radu Afrim ar fi un regizor atât de talentat. Îi recunosc capacitatea de a şoca, arta provocărilor şi riscul apostaziilor, dar nu prea cad de acord că talentul lui ar fi ieşit din comun sau cu ideea c-ar exista metafizică şi o capacitate de construcţie vizuală frisonantă în spectacolele lui Afrim. E ştiut jocul de cuvinte lansat de un mare regizor care constata că teatrul românesc se afrimă, de la Afrim citire şi contaminare. Cred că teatrul românesc se afirmă şi graţie lui Afrim, care are cel puţin trei atuuri de partea lui. Primul ar fi cultura textului dinspre filologie, chiar dacă nu e obedient faţă de textul original. Al doilea ţine de forţa şi lumina imaginii dinspre fotografie şi film. Dar nu ar fi vorba de teatru şi psihodramă fără implicarea totală
  Citeste tot pe Cotidianul
• Afrim, Caragiale et comp.(I) de sursa: Jurnalul
  Prăpastia dintre generaţii se adânceşte pe zi ce trece. Generaţia tânără nu-şi face probleme, iar generaţia în vârsta nu înţelege şi nici nu ştiu cum s-o facă.
  E alt mileniu. E demarcaţia dintre veacuri. S-a terminat cu viaţa pe care o cunoşteam. Steauă neutronică ce ameninţă pământul nu ne acordă prelungiri, starea tulbure care s-a împământenit, nişte noi perspective despre viaţa, moarte, dragoste, trădare, cinste şi credinţă. Apar noi regizori complet diferiţi de cei de până acum şi încearcă să vorbească o limba proprie celor tineri şi să schimbe faţa mişcării teatrale româneşti.
  Afrim este regizorul vizionar. El vede ce nu văd ceilalţi. El vorbeşte pe limba lor. Nu-i înfrumuseţează; păstrează legăturile cu Universul, alunecă în fantazare care, nu ştiu cum, e mai reală decât realul, mai cognoscibilă. Are o pasiune pentru grotesc, dar e un grotesc semnat Afrim. Un grotesc rafinat, fin, un grotesc ce face
  Citeste tot pe Jurnalul
• Năpasta și blestemul erotismului de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Pe ecranul televizorului la care zapează la un moment dat cineva în casa Ancăi și a lui Dragomir, elegantul, albul apartament urban de pe scena Sălii Media a Teatrului Național București, apar fugitiv imagini în alb-negru – o masă, o femeie frumoasă, un bărbat. Există invariabil cîțiva spectatori care rîd – reacția involuntară la recunoașterea cadrelor din Năpasta cinematografică a lui Alexa Visarion din anii ’80. O metareferință – cumva ironică – foarte în spiritul lui Radu Afrim. Pentru că nimic nu e mai departe de reprezentările clasice ale singurei drame caragialiene decît spectacolul de la Național.
  Năpasta e o piesă „țărănească“ – e singura dintre cele scrise de Caragiale cu decor rural, iar textul propriu-zis e profund arhaizant. E, însă, și singura ale cărei replici n-au lăsat în timp nici o urmă în vocabularul colectiv, ceea ce face adaptarea cît se poate de acceptabilă. Iar spectacolul sfîrșește prin a lăsa la
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Ce “Năpastă” la TNB! La Naţionalul bucureştean, se joacă în 27 şi 28 decembrie Caragiale de Maria Sârbu sursa: Jurnalul
  Cine s-ar fi gândit că Radu Afrim, creatorul de teatru român cu cei mai mulţi fani în primul deceniu al secolului al XXI-lea, va pune în scenă unica dramă a lui Caragiale, “Năpasta”! Lumea a fost surprinsă atunci când s-a anunţat acest proiect şi numele regizorului, în programul Anului Caragiale la Teatrul Naţional din Bucureşti: “Afrim, “Năpasta”?”. Da, Afrim a pus în scenă “Năpasta”, posibil “năpăstuindu-i” pe unii, care nu-l agreează sau nu-i prea agreeează spectacolele. În orice fel, curiozitatea îi duce la teatru pe mulţi, fie pentru numele autorului piesei, fie pentru numele autorului spectacolului, fie pentru teatru ca atare.
  “Năpasta” s-a pus într-un spaţiu nou al TNB: Sala Media. Afrim şi-a ales o echipă cu care să facă gospodăreşte acest lucru. Nu ştiu dacă a vrut să uimească lumea teatrului; cred că a creat aşa cum crea şi mai înainte: cu drag şi pricepere pentru “meşteşug” şi a ieşit o montare
  Citeste tot pe Jurnalul
• Năpasta de azi, de ieri, dintotdeauna de Ruxandra Vera Ştefan sursa: Agenda LiterNet
  Avertisment: Articolul conţine câteva detalii despre spectacol care e bine să rămână surpriză, în caz contrar ele s-ar putea să nu mai aibă impactul dorit. Prin urmare, este de preferat a se citi post-vizionare.
  Ieşind de la spectacolul lui Radu Afrim, Năpasta, cu gândul spontan: "mi-a plăcut", am avut, totuşi, senzaţia că îmi va fi greu să scriu despre el. Încă îmi este, şi asta dintr-un prea plin al spectacolului, pe care simt că nu îl pot cuprinde, şi dintr-o nefamiliarizare cu cât de departe se poate merge în teatru. Ceea ce mi-a dat însă curajul şi impulsul să scriu totuşi, au fost trei citate din volumul Note şi contranote de Eugène Ionesco pe care tocmai îl citeam pentru pregătirea lucrării de licenţă.
  Am văzut câteva spectacole ale regizorului Radu Afrim şi lumea / lumile lui scenice îmi par fascinante, foarte populate de imagini şi fiinţe, un fel de basme irlandeze, în care pe lângă actori - prezenţe la vedere (îngăduit
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Năpasta, versiune glossy de Oltița Cîntec sursa: Suplimentul de cultură nr. 380 - pg.7
  Radu Afrim a pătruns în liga I a teatrului românesc după ce l-a reinterpretat, cu trupa de la Sf. Gheorghe, de la "Andrei Mureşanu", pe Cehov şi cele Trei surori ale lui. Intrarea în lumea consacraţilor s-a făcut cu o selecţie în Festivalul Naţional de Teatru 2003, cu mult scandal, căci tradiţionaliştii s-au cutremurat de atîta îndrăzneală. Precaut atunci, a aşezat ca subtitlu indicaţia "adaptare (ne)firesc de liberă", ceea ce şi era, mai puţin (ne)-ul. Revalorizarea clasicilor, rescrierea scenică a operelor lor prin metatexte regizorale, căutarea prin pliurile acţiunii, în profilurile personajelor şi în relaţiile dintre ele sînt obiceiuri contemporane. Ele au făcut din regizor, această figură proeminentă a ultimului secol, un nou autor, emanat de spectacolul teatral, autorul unei creaţii rezultată din operaţiunea de resemantizare a unui text. Obiecte ale acestui tip de invenţie scenică sînt lucrările canonice, transformate voit,
  Citeste tot pe Suplimentul de cultură nr. 380 - pg.7
• Anca lui Manole de Dan Boicea sursa: Adevărul
  ATITUDINE „M-am plimbat cu Lorca, m-am tutuit cu Cehov… crezi că o să mă refuze Caragiale?“ Vrei să ştii cine a zis asta? Vezi aici ce regizor se trage de şireturi cu marii dramaturgi!
  În luna decembrie a lui 2012, altceva prevestea Apocalipsa: un articol despre teatru, apărut în Cancan, unul dintre site-urile de tip tabloid din România. „Sex pe scena Teatrului Naţional! Vezi aici imagini care îţi vor tăia respiraţia! O să rămâi cu gura căscată când o să vezi în ce ipostaze sexy ajung actorii de la Teatrul Naţional! Dezmăţul este total: se dezbracă, se ating şi apoi se acoperă cu pământ!“, titra site-ul.
  Dădeai click şi chiar rămâneai cu gura căscată când vedeai aşa ceva, adică un articol despre teatru în Cancan.
  În rest, în spectacolele lui Radu Afrim am mai văzut sex, iar „Napasta“, de la TNB, se păstrează într-o zonă de-a dreptul cuminte. Sânii sunt absolut justificaţi, săruturile sunt exact acolo unde ar trebui
  Citeste tot pe Adevărul
• Aşa Năpastă să tot vezi! de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Ce să ne mai facem cu domnul Caragiale? După omagii-fluviu şi statui megalitice, cum să ne mai atingem de el? Ne apropiem cu pioşenie de opera sacră şi nu îndrăznim să strivim corola de minuni a geniului unic al dramaturgiei româneşti. În anul dedicat sărbătorii naţionale au existat două atitudini vizibile: prosternarea şi mutilarea. Ori ne-am plecat umili în faţa zeului intangibil şi am onorat, muritori şi neputincioşi, dar plini de dragoste neţărmurită, moştenirea seculară, ori ne-am răsculat violent şi cu ciudă, vrând să smulgem măcar două-trei cărămizi din soclul pe care domnul Caragiale stă cocoţat confortabil.
  Cum niciuna dintre ipostaze nu a reuşit să mă convingă, la finalul desfăşurării de forţe am fost cu atât mai surprinsă şi mai fericită să pot asista la două montări care să îi facă dreptate dramaturgului nostru „bun naţional”. Supriza a fost cu atât mai plăcută cu cât spectacolele care m-au făcut fericită
  Citeste tot pe Yorick
• Uu spectacol impresionant, provocator de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Spectatorii vor fi repartizați pe două laturi ale sălii ce alcătuiesc un “L” care completează spațiul de prezentare al unui decor elegant, modern, un salon dominat de culoarea albă cu un “covor” negru, având o latură și cu un spațiu de joc special, un podium, dar și un ecran pentru proiecții. Vor fi întâmpinați de proiecția unei păduri “suferindă” de venirea toamnei. În centru, într-o lumină difuză, în fața “covorului”, stă pe gânduri un personaj, ce vom descoperi apoi, că este Dragomir. Efecte muzicale live sprijină crearea unei atmosfere speciale pentru originala propunere de a urmări clasica și cunoscuta “Năpastă” a lui I.L.Caragiale, singura piesă a autorului aparținând genului tragic. Conceptul regizoral datorat lui Radu Afrim poate șoca pe cei închistați în regulile convenției teatrale tradiționale și prăfuite de timp, dar spectacolul este o realizare culturală a noutății de expresie provocatoare, impresionantă,
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Cum mi-au răscolit Afrim şi ai lui inima de Ada Solomon sursa: Agenda LiterNet
  Nu ştiu dacă am ales momentul cel mai potrivit să văd Năpasta lui Afrim. Pe 23 decembrie în mod normal te gîndeşti la cozonaci, faceri de bine, cadouri sau... îţi stă în cap un articol despre cum a fost la Revoluţie de-adevăratelea - în cazul meu cel al lui H.-R. Patapievici În preajma ştreangului (istoria unei nopţi), despre experienţa lui în arest în noaptea de 21 decembrie 1989.
  Ce legătură între unele şi altele? Probabil niciuna. Sau poate prea multe. Recunosc că nu mi-a ieşit din cap pe parcursul spectacolului articolul sus menţionat. Poate că de fapt pasiunea, sîngele, suferinţa, frica, tăcerea, blestemul şi - ca o încununare a tuturora - "năpasta" sunt lucrurile comune.
  Cert este că am ieşit de la spectacol cu maxilarele încleştate, incapabilă să articulez un cuvînt preţ de cîteva minute bune (dincolo de starea în care mă aflam deja, cu lacrimile şiroindu-mi pe obraji nu în timpul spectacolului ci de la 5 secunde după ce s-a
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Când scena trăieşte cu adevărat de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Nu mă îndoiesc că absolventului de Filologie, Radu Afrim, nu îi sunt nicidecum necunoscute disputele comentatorilor literari din jurul Năpastei. Cum nici una dintre piesele lui Caragiale nu a avut parte, la momentul premierei absolute, de primiri prea entuziaste, nici Năpastei, catalogată de dramaturg drept dramă, nu i-a fost rezervat un tratament tocmai amical.
  Nu are rost să mai insist aici asupra acuzaţiilor de plagiat ce au planat asupra lui Caragiale, ele ţin la urma urmei de ceea ce se cheamă mica istorie. Mai important mi se pare să reamintesc că în eroare s-a aflat un comentator contemporan cu dramaturgul, un oarecare Davidescu, ce socotea că Năpasta certifică o dată în plus inaderenţa lui Caragiale la spiritul românesc şi aprecia că piesa ar fi fost mai degrabă una de factură rusească, dar şi să îmi reafirm părerea că nu prea cred că era foarte inspirat Nicolae Manolescu, atunci când, în Istoria literaturii române – 5 secole de
  Citeste tot pe Adevărul