Printre prejudecatile cele mai adanci ale oamenilor de teatru, dar si ale filologilor, se numara una referitoare la Caragiale: nenea Iancu, zice-se, n-ar fi avut organ pentru drama sau, in orice caz, valoarea comediilor sale ar pune in umbra, fatal si fara drept de apel, incercarea numita „Napasta”. Iata de ce, piesa aceasta, publicata in 1890 in „Convorbiri literare”, a fost privita mereu cu rezerve si, daca a fost montata, a fost montata nu atat din convingere cat din faptul ca autorul ei era cine era, pe principiul ca „daca e Caragiale, merge!”. Nu vreau sa trec aici sub tacere propriile mele pejudecati asupra acestui text, pe care, pana mai ieri, eram tentat sa-l asum doar ca pe o fila quasi-banala din istoria dramaturgiei romanesti, o drama din lumea satului autohton, cu personaje mai mult schitate, si cu o tema a razbunarii destul de uzata si blestemtata de previzibil.
Ei bine, abia dupa ce am vazut spectacolul lui Radu Afrim, de la Teatrul National Bucuresti,
Citeste tot pe
AltIași