E atât de aproape perfecțiunea... de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
Adevărat glăsuiește titlul piesei Nimeni nu-i perfect, intrată în repertoriul Centrului Cultural pentru UNESCO Nicolae Bălcescu, o fostă casă de cultură din zona veche a Bucureștiului, care, sub directoratul actorului Cristian Șofron, se dovedește un spațiu câștigat pentru teatru. Și nu câștigat oricum, ci ferm și cu rezultate estetice pe care multe instituții, cu trecut, cu faimă, cu sedii mult mai impunătoare și cu dotări tehnice incomparabil mai performante ar avea toate motivele să le invidieze. Căci, după un excelent spectacol cu Furtuna shakeapeariană, spectacol montat de Victor Ioan Frunză, în scenografia Adrianei Grand, cu patru tineri actori ce interpretează admirabil toate rolurile din piesă ( Ioana Barbu, George Costin, Sorin Miron, Alexandru Ioan), spectacol care, în stilul și în felul său, sparge ghinionul ce a însoțit respectivul text după marele succes de la Bulandra, din anul 1978, repertoriul micului Teatru bucureștean, situat pe strada 11 iunie, se îmbogățește cu o nouă izbândă. Firește, de altă factură, de altă amplitudine, din cu totul altă zonă repertorială și stilistică, dar care poartă toate însemnele lucrului bine făcut. Și atunci de ce spun eu că nimeni nu-i perfect? Fiindcă montării îi lipsește caietul de sală a cărui utilitate nu e un moft de critic de modă veche, ci justificată pentru a pune la dispoziția spectatorilor un minimum de informații despre autorul textului. Autor despre care nici mereu binevoitorul domn Google nu dă semne că ar ști prea multe, semn că nici domnia-sa nu e întotdeauna chiar fără cusur.
Am aflat totuși că Simon Williams ar fi un actor englez, născut prin 1947, într-o familie cu antecedente teatrale și literare, că scrie nu doar pentru scenă, ci și romane și că o face cu succes. Nu mă îndoiesc că așa este fiindcă Nimeni nu-i perfect, comedie romantică, cum o numește subtitlul din micuțul pliant distribuit gratuit spectatorilor, (e drept, prin alte părți nici măcar asemenea pliante nu se mai întocmesc), nu doar că aparține categoriei piesei bine făcute, ci o și ilustrează la cotele excelenței, printr-o dezlănțuire plină de vervă pe cât de spirituală pe atât de suculentă încât cu greu îți îngădui un moment de respiro. Acea piesă bine făcută care e de bon ton să nu fie pe placul criticilor, care critici, orice s-ar crede, oameni fiind și ei, râd copios în sală, dar devin ursuzi și când iau în mână pixul ori iau loc în fața computerului spre a-și scrie cronica. Încerc în cele ce urmează un exercițiu de contrazicere a regulii. Și aceasta fiindcă sunt conștient de adevărul că genul va trăi oricum, indiferent la binecuvântările ori la excomunicările cronicarilor, și va trăi atâta vreme cât îl vor dori spectatorii. Comentatorii vor trebui să se obișnuiască cu asta, să admită că rostul lor e să distingă ce e rău și ce e bine în interiorul respectivului gen și să se străduiască să se pronunțe cât mai onest cu putință asupra calității, a gradului de artisticitate a ceea ce văd pe scenă. Și asta deoarece genul acesta ușor, descrețitiv, fleacurile ori bagatelele (și nu am epuizat repertoriul!) nu e nicidecum ușor, nu e deloc la îndemâna oricui, fie el regizor ori actor.
Lucrul acesta l-a înțeles foarte bine directorul Cristian Șofron. A știut că nu faci vodevil chiar oricum. Nu s-a mulțumit să mai bifeze o premieră că merge și așa. Dimpotrivă, și-a maximizat pretențiile și aspirațiile și, în consecință, l-a invitat să își asume regia spectacolului pe maestrul Radu Beligan, care, deși actor de profesie are, la ora actuală, cea mai calificată expertiză asupra unui gen în care a jucat în diversele etape ale vieții și carierei domnieisale, dar în care a și regizat. Și a regizat foarte bine deoarece numai astfel se explică de ce, deși au trecut ani buni de când în repertoriul Naționalului figurează Egoistul, e încă o victorie să faci rost de un bilet la respectivul spectacol. În cadrele genului, Nimeni nu-i perfect e foarte aproape de perfecțiune. Radu Beligan a imprimat montării ritm, umor, spirit, bun gust. A exclus ridicatul poalelor în cap. S-a bazat pe actori buni, serioși, stăpâni pe meserie. Actori cu vechi state de serviciu, precum Ștefan Radof, admirabil în rolul unui bunic aparent senil, dar mai curând distrat, care simte ce se întâmplă, face astfel încât întâmplările să ia un curs favorabil intereselor fiului său, Leo, dar și să tragă, la rândul său, cât mai multe foloase din asta. Dar și pe actori din generația mai tânără, așa cum sunt Silviu Biriș, statisticianul cu veleități literare Leo, sau Andreea Șofron, interpreta lui Harriet, editoarea categorică, feministă, dar și înțeleaptă, care înțelege mai repede decât ne lasă să credem cum stau lucrurile și uită de reguli atunci când inima îi spune că e mult mai bine pentru ea și fericirea ei să le pună în cui. Ori din generația încă și mai tânără, precum Florentina Țilea, interpreta fiicei lui Leo, personaj plămădit parcă din același aluat din care era plămădită tânără din Poveste din Hollywood, piesa lui Neil Simon, în care a jucat zeci, sute de reprezentații prin anii 80 regizorul spectacolului de acum. Sunt sigur că atunci când a întocmit distribuția Radu Beligan nu s-a gândit doar că Ștefan Radof e un maestru al bonomiei, că Silviu Biriș joacă foarte bine în travesti (deși nu pot să nu observ că actorul e absolut perfect în travestiul de acum), că Andreea Șofron e frumoasă, elegantă, distinsă, rece și caldă deopotrivă, așa cum îi cere rolul și că Florentina Tilea e o actriță ce poate fi deopotrivă feminină și băiețoasă. Regizorul a evaluat toate calitățile acestor actori, le-a canalizat astfel încât spectacolul are meritul de a se apropia de idealul de perfecțiune solicitat de gen.
Iar criticul a încercat și el să se țină cât de cât pe aproape, s-a străduit să nu povestească subiectul piesei tocmai spre a le lăsa spectatorilor plăcerea de a-l descoperi într-o montare ce are meritul de a-l fi înfățișat așa cum se cuvine.
