Volumul Tragicul si alte note subiective al cunoscutului profesor si om de teatru C.C. Buricea-Mlinarcic atinge, in travaliul intelectual si artistic pe care il intreprinde, si problema revendicarii regiei ca arta a variatiei si interpretarii pieselor clasicizate, intr-un soi de postmodernism perpetuu. Justa afirmatie este caracteristica pentru panorama spectacologica actuala. Acest lucru pare a-i ocoli insa pe unii regizori care, reinterpretind, valorizeaza textele prafuite (de exemplu Purcarete si chiar Bocsárdi, in ultimul sau spectacol pe un text de Luigi Pirandello – Nu se stie cum).
Poate ca mai degraba regizorii insisi ocolesc aceasta meteahna, in sensul in care fiecare artist de seama cunoaste, intreprinde de-a lungul maturarii (cu sens oenologic) diferite etape – receptate de noi, spectatorii, ca teme de variatie – in dauna altora: etapa albastra, obsesia demiurgului, a adevarului, existentei s.a., sau, cu o exprimare prezenta in carte, obsesia capodoperei.
Citeste tot pe
Observator Cultural