Ce mai zic, domn’e, ăştia cu clonarea? O facem, n-o facem? Nu de alta, dar ştiu eu un tip mişto, regizor de fel, şi vreo ţâşpe teatre care ar avea nevoie de el cam tot timpul. Tipul ăsta m-a convins pe mine, sceptic din fire, că oriunde ar merge, nu contează că-i palat placat cu aur incaş şi lustruit cu salivă de ocelot purificată sau coştereaţă chituită cu găinaţ şi paie putrede, face o treabă pentru care alţii şi-ar da ochiul stâng şi-o jumătate din mamă. Mie spectacolele lui Alexandru Dabija, căci despre el vorbesc, nu mi-au dat niciodată transpiraţii reci şi extaze mistice, mai ales că el nici nu-şi propune asta şi nici eu nu sunt, prin formaţie, un mare fan al comediei. Însă nu pot să-mi evit, văzându-i producţiile puse la cale pe scândurile de aiurea, căderea sublimă şi involuntară a doi-trei stropi de scuipat din colţul gurii, ca mărturie organică a fascinaţiei faţă de un teatru mereu curat, clar, atent,
Citeste tot pe
Art Act Magazine
