Despre Caragiale, ca şi despre Eminescu, nu se poate scrie, vorbi, analiza oricum. Există cutume şi există sentimentul patriotic. Sentimentul că ei fac parte din fiinţa neamului românesc şi, de aceea, sînt intangibili.
Osificaţi, într-un fel. Ideea este, pe scurt, că despre ei nu se poate vorbi decît de bine, într-un limbaj cuviincios, laudativ, care nici nu ar necesita, la urma urmelor, o apropiere reală, concretă faţă de un text sau altul, faţă de poezie, de publicistică sau corespondenţă. Fenomenul cuprinde încă ceva. Aiuritor. Senzaţia unei majorităţi semnificative că are opera acestor clasici – monumentali, barzi şi alte etichete – la degetul mic. Că au parcurs-o, exhaustiv, desigur, că se plimbă lejer prin conţinut şi că jonglează cu nuanţele. Perioada comunistă a impus o anumită receptare. Şi numai una. Despre ei, numai de bine. Nu erau consideraţi periculoşi şi pentru că nu erau contemporani, şi pentru că accesul la operă
Citeste tot pe
România Literară