Recunosc, m-am dus la spectacolul Teatrului bârlădean fără prea mult entuziasm. Mă aşteptam la „O noapte furtunoasă” pe înţelesul tuturor, cu acele compromisuri majore făcute unui public despre care se crede că nu vrea decât să râdă prosteşte. Plus că, personal, încă mai am sechele de la montarea lui Alexandru Dabija (Teatrul Naţional Iaşi, „O noapte furtunoasă”) când, pentru prima oară, Caragiale mă îngreţoşase. Ca să nu mai spun de „Scrisoarea pierdută” a lui Cornişteanu… Nu reiau subiectul, din motive de auto-protecţie.
În treacăt fie spus, am mai observat ceva în toţi anii aceştia în care scriu despre teatru. Opinia pe care ţi-o faci despre un spectacol depinde în bună măsură de aşteptările cu care intri la acel spectacol. Desigur, deziluziile crunte sau bucuriile surprinzătoare sunt şi ele posibile, însă tonul general al aprecierilor tale critice depinde de anumite seturi de prejudecăţi, dobândite în timp.
Citeste tot pe
Jurnalvirtual.ro
